De data asta eram prea obosit să mă mai tem şi mă preocupau lucruri ce depăşeau conştiinţa de sine. Am parcurs holul lung şi roşu, trecând pe sub stindardele prăfuite, şi m-am oprit înaintea estradei cu cele trei şemineuri mari, în care focurile pocneau şi trosneau. Regele stătea lângă cel din mijloc, ghemuit pe un jilţ cu încrustaţii.
— Ia loc, domnule Ai.
M-am aşezat în faţa căminului şi am văzut chipul lui Argaveh în lumina flăcărilor. Părea bolnav şi bătrân. Semăna cu o femeie care şi-a pierdut pruncul, cu un tată care şi-a pierdut fiul.
— Deci, domnule Ai, nava dumitale va coborî?
— În zona mlaştinilor Athten, aşa cum aţi cerut, Sire. Ar trebui să asolizeze diseară, la ora trei.
— Şi dacă greşeşte? Va arde totul sub ea?
— E ghidată de o radiobaliză. Totul s-a aranjat, nu va greşi.
— Câţi sunt înăuntru? Unsprezece, da?
— Da. Nu atât de mulţi ca să vă temeţi, Sire.
Mâinile lui Argaven zvâcniră cu un gest neterminat.
— Nu mă mai tem de dumneata, domnule Ai.
— Mă bucur.
— M-ai servit bine.
— Dar nu sunt servitorul dumneavoastră.
— Ştiu, răspunse el indiferent. Privea focul, mestecându-şi partea dinăuntru a buzei.
— Ansiblul meu se găseşte probabil în mâinile Sarfului din Mishnory. Totuşi, nava care va asoliza are un ansiblu la bord. În felul acesta, voi căpăta, dacă sunteţi de acord, poziţia de Ambasador Plenipotenţiar al Ecumenului şi voi fi împuternicit să discut şi să semnez un tratat de alianţă cu Karhide. Toate acestea pot fi confirmate de Hain şi de diverse Stabilităţi prin ansiblu.
— Foarte bine.
N-am mai adăugat nimic, deoarece nu-mi acorda întreaga atenţie. Cu vârful cizmei, împinse un buştean din foc şi câteva scântei roşietice se înălţară grăbite.
— De ce dracu' ma-nşelat? izbucni cu glasul lui piţigăiat şi strident, şi pentru prima dată mă privi direct.
— Cine? am întrebat, întorcându-i căutătura.
— Estraven.
— A avut grijă să nu vă înşelaţi singur. M-a ascuns atunci când aţi început să favorizaţi o facţiune potrivnică mie. M-a adus înapoi când întoarcerea mea constituia în sine un motiv de a vă convinge să primiţi misiunea ecumenică, acordându-vă şi onoarea cuvenită.
— De ce nu mi-a spus niciodată nimic despre nava asta mai mare?
— Pentru că nu ştia de ea. Până n-am ajuns în Orgoreyn, n-am pomenit nimănui despre existenţa ei.
— Şi v-aţi şi găsit, voi doi, cui să spuneţi toate astea! El a încercat să-i convingă pe orgota să-ţi primească misiunea. A lucrat tot timpul mână-n mână cu Comercianţii Liberi. Vrei să zici că asta n-a fost trădare?
— Nu a fost. Estraven ştia că indiferent care naţiune avea să se alieze prima cu Ecumenul, cealaltă avea s-o urmeze în scurt timp. Aşa va fi. Sith, Perunter şi Arhipelagul vor urma şi ele, până ce veţi descoperi unitatea. Şi-a iubit mult ţara, Sire, dar n-a slujit-o nici pe ea, nu v-a slujit nici pe dumneavoastră. A slujit acelaşi stăpân ca şi mine.
— Ecumenul? tresări Argaven.
— Nu. Omenirea.
Nu ştiam dacă ceea ce spusesem reprezenta adevărul sau numai o faţetă a lui. Tot atât de adevărată era afirmaţia că acţiunile lui Estraven fuseseră dictate exclusiv de loialitatea personală, de sentimentul responsabilităţii şi prieteniei faţă de o singură fiinţă omenească — faţă de mine. Dar nici aceasta n-ar fi reprezentat întregul adevăr.
Regele nu răspunse. Faţa lui zbârcită, posacă, îmblănită revenise iarăşi spre foc.
— De ce ţi-ai chemat nava înainte de a mă anunţa că te-ai întors în Karhide?
— Ca să vă forţez mâna, Sire. Un mesaj adresat dumneavoastră ar fi ajuns inevitabil la Lordul Tibe, care m-ar fi putut preda la orgota. Sau m-ar fi împuşcat, aşa cum mi-a împuşcat prietenul.
Regele tăcu.
— Propria-mi supravieţuire nu contează atât de mult, dar am, şi am avut şi atunci, o obligaţie faţă de Gethen şi Ecumen, o sarcină de îndeplinit. Am anunţat mai întâi nava, ca să-mi asigur o şansă de realizare a misiunii. Aşa m-a sfătuit Estraven, şi a avut dreptate.
— Mda, n-a greşit. Oricum, vor coborî aici. Noi o să fim primii… Şi toţi sunt ca dumneata, da? Toţi perverşi, mereu în kemmer? Iar noi ne luptăm pentru onoarea de-a primi această adunătură… Spune-i Lordului Gorchern, şambelanul, cum trebuie primiţi. Să aibă grijă să fie respectată eticheta. O să fie găzduiţi în Palat, unde crezi de cuviinţă. Doresc să-i onorez. Mi-ai adus servicii importante, domnule Ai. I-ai demascat pe Comensuali ca fiind mincinoşi şi apoi proşti.
— Şi în curând aliaţi, Sire.
— Ştiu! replică el cu glas strident. Dar mai întâi, Karhide, mai întâi, Karhide!
Am încuviinţat din cap.
După o tăcere, a continuat:
— Cum a fost drumul peste Gheaţă?
— N-a fost uşor.
— Estraven trebuie să fi fost un bun tovarăş de ham, într-o asemenea expediţie nebună. Era tare ca fierul. Şi niciodată nu-şi ieşea din sărite. Îmi pare rău c-a murit.
N-am găsit nimic să-i răspund.
— O să-ţi primesc… conaţionalii în audienţă mâine după-amiază, la ora două. Mai doreşti să-mi spui ceva?
— Sire, veţi revoca ordinul exilului lui Estraven, pentru a-i reabilita numele?
— Nu încă, domnule Ai. Nu grăbi lucrurile. Altceva?
— Nimic altceva.
— Atunci poţi pleca.
Până şi eu îl trădasem. Spusesem că nava n-o să coboare până ce nu era reabilitat. Nu puteam însă periclita visul pentru care murise el, insistând asupra acelei condiţii. Oricum nu l-ar fi ajutat cu nimic.
Restul zilei a trecut cu pregătirile făcute împreună cu Lordul Gorchern şi alţii pentru primirea şi găzduirea echipajului navei. La ora două, am pornit cu sănii cu motor spre mlaştinile Athten, aflate cam la cincizeci de kilometri în nord-estul lui Erhenrang. Locul de asolizare era la marginea unei regiuni pustii, o turbărie prea păcătoasă ca să fie cultivată sau locuită. Acum, în toiul lui Irrem, era o suprafaţă îngheţată, acoperită de câţiva metri de zăpadă. Radiobaliza funcţionase toată ziua şi se primiseră mesaje de confirmare din partea navei.
Apropiindu-se, echipajul trebuie să fi văzut pe ecrane terminatorul, brăzdând Marele Continent de-a lungul frontierei, din golful Guthen până în golful Charisune, şi piscurile Kargavului strălucind încă în bătaia soarelui ca un şirag de stele. Se însera când, privind în sus, am văzut meteorul prăvălindu-se.
Coborî în vuiet şi măreţie, iar vaporii răbufniră albi în sus când stabilizatoarele se afundară în lacul uriaş de apă şi noroi creat de duze. Jos, sub mlaştină, solul era îngheţat, tare ca granitul, şi nava se opri, rămânând perfect echilibrată, să se răcească deasupra lacului ce îngheţa rapid: un peşte gigantic şi delicat, care stătea pe coada sa, argint întunecat în înserarea Iernii.
Lângă mine, Faxe de Otherhord vorbi pentru prima dată de când începuse splendoarea şi măreţia asolizării:
— Mă bucur că am trăit sa văd aşa ceva, rosti el.
Aşa spusese şi Estraven când privise Gheaţa, moartea, aşa ar fi trebuit să spună şi în seara aceasta. Ca să scap de regretul amar ce mă cuprinsese, am pornit peste zăpadă, spre navă. Fuzelajul se răcise deja, iar când m-am apropiat, ecluza cea mare s-a deschis şi rampa a fost întinsă ca o curbă graţioasă spre gheaţă. Prima a coborât Lang Heo Hew, neschimbată, bineînţeles, exact aşa cum o văzusem ultima oară, acum trei ani din viaţa mea şi numai două săptămâni din a ei. S-a uitat la mine, la Faxe şi la ceilalţi membri ai escortei, care se opriseră la piciorul rampei, apoi a rostit solemn în karhidish: