— Spune-mi, cum diferă de tine celălalt sex al rasei voastre?
Mă privi surprins şi am rămas şi eu uimit de propria mea întrebare. Kemmerul obişnuieşte să provoace asemenea spontaneităţi. Amândoi ne simţeam uşor stânjeniţi.
— Nu m-am gândit niciodată la asta, spuse el. N-ai văzut până acum o femeie…
Folosi cuvântul terrian, pe care îl cunoşteam.
— Am văzut fotografiile tale. Femeile seamănă cu gethenienii însărcinaţi, dar au sânii mai mari. În privinţa psihologiei, diferă mult de sexul tău? Sunt ca o altă specie?
— Nu. Da! Nu, sigur că nu, nu tocmai… Însă diferenţa devine esenţială. Bănuiesc că singurul lucru important, care joacă un rol hotărâtor în viaţa cuiva, este dacă s-a născut bărbat sau femeie. În majoritatea societăţilor, el determină scopurile unei persoane, activităţile, aspectul exterior, etica, manierele — aproape totul. Vocabularul… Nuanţele semiotice… Hainele… Până şi mâncarea. Femeile… femeile au tendinţa de a mânca mai puţin… Foarte greu se mai separă particularităţile înnăscute de cele deprinse ulterior. Chiar şi acolo unde femeile participă la viaţa societăţii de pe poziţii de egalitate cu bărbaţii, ele poartă pruncul şi-i încep educaţia…
— Deci egalitatea nu constituie o regulă generală? Femeile au o capacitate intelectuală inferioară?
— Nu ştiu. Rareori ajung matematicieni, compozitori, inventatori sau gânditori abstracţi. Dar nu se poate spune că sunt mărginite. Deşi mai puţin puternice decât bărbaţii din punct de vedere fizic, îi întrec pe aceştia în privinţa rezistenţei. Psihologic…
După ce privi îndelung strălucirea sobei, clătină din cap.
— Harth, continuă el, nu-ţi pot spune cum sunt femeile. Ştii, nu m-am gândit prea mult la aspectul ăsta şi — Dumnezeule! — practic am şi uitat. Trăiesc printre voi de doi ani… Tu nu ştii… Într-un fel, femeile îmi sunt mai străine decât îmi eşti tu. Măcar cu tine am un sex comun, nu?
Îsi feri privirea şi râse stânjenit şi amar. Propriile-mi sentimente erau complexe şi am schimbat vorba.
Yrny Thanern. Douăzeci şi nouă de kilometri parcurşi pe schiuri spre est-nord-est. După prima oră de tras sania am depăşit plăcile de presiune şi crevasele. Amândoi ne-am înhămat, iniţial eu în faţă, cu sonda, dar nu mai era nevoie să testăm terenul. Omătul e gros de o jumătate de metru peste gheaţa solidă, iar deasupra s-au aşternut câţiva centimetri de zăpadă nouă de la ultima ninsoare, asigurând o suprafaţă bună. Nici noi şi nici sania nu ne adânceam în ea, şi trăgeam cu atâta uşurinţă încât era greu de crezut că fiecăruia îi reveneau câte cincizeci de kilograme. După-amiază am tras cu rândul, fiind mai lesne pe zăpada asta splendidă. Păcat că toată truda noastră pe pante şi peste stânci a fost cu încărcătura maximă. Acum mergem uşor. Prea uşor. Mă pomenesc gândindu-mă mereu la mâncare. Ne hrănim eteric, cum spune Ai. Gonim toată ziua peste şesul neted de gheaţă, complet alb sub cerul sur-albăstrui. Întinderea este imaculată, cu excepţia câtorva piscuri negre de stâncă rămase hăt, în urma noastră, deasupra cărora se zăreşte o pată fumurie: răsuflarea lui Drumner. Nimic altceva. Soarele ascuns înapoia unui văl şi gheaţă.
17
Un mit orgota despre Creaţie
Mit orgota preistoric, cunoscut în mai multe variante. Versiunea de faţă este una dintre cele mai vechi, provine dintr-un text pre-Yomesh, găsit în Peştera Sacră Isenpeth, zona de frontieră Gobrin.
LA ÎNCEPUT n-au fost decât gheaţa şi soarele.
După mulţi ani, strălucirea soarelui a topit o prăpastie uriaşă. Prăpastia nu avea fund, iar în pereţii ei se vedeau forme mari de gheaţă. Din ele se desprindeau picături de apă şi cădeau în adâncuri.
— Sângerez, rosti una dintre forme.
— Plâng, spuse alta.
— Transpir, zise a treia.
Formele de gheaţă ieşiră din pereţi şi se opriră pe câmpie. Cea care spusese: „Sângerez" se întinse până la cer, luă câţiva pumni de fecale din măruntaiele soarelui şi din ele făcu dealurile şi văile pământului. Cea care spusese: „Plâng" suflă peste gheaţă şi, topind-o, făcu mările şi râurile. Cea care spusese: „Transpir" luă ţărână şi apă, şi din ele făcu copacii, plantele, ierburile, grânele câmpului, animalele şi oamenii. Plantele creşteau pe sol şi în apă, animalele alergau pe pământ şi înotau în mări, dar oamenii nu se treziseră. Erau treizeci şi nouă. Dormeau pe gheaţă şi nu se clinteau.
Atunci, cele trei forme de gheaţă se aşezară şi lăsară soarele să le topească. Se preschimbară în lapte, iar laptele curse în gurile oamenilor adormiţi şi ei se treziră. Laptele acela e băut numai de copiii oamenilor şi fără el nu se vor trezi la viaţă.
Primul care s-a trezit a fost Edondurath. Era atât de înalt încât atunci când se sculă, capul lui sfărâmă cerul şi zăpada căzu jos. Îi văzu pe ceilalţi foindu-se şi deşteptându-se, şi se temu de ei, aşa încât îi omorî pe rând, cu câte o lovitura de pumn. Ucise aşa treizeci şi şase. Dar unul dintre ei, penultimul, fugi. Numele lui era Haharath. Alergă departe peste câmpia de gheaţă şi peste întinderile de pământ. Edondurath alergă după el şi în cele din urmă îl prinse şi-l doborî. Haharath muri. Apoi Edondurath se întoarse pe gheaţa natală, pe Gobrin, unde se găseau trupurile celorlalţi, însă ultimul dispăruse. Fugise când Edondurath îl urmărea pe Haharath.
Din trupurile îngheţate ale fraţilor săi, Edondurath a construit o casă şi a aşteptat înăuntrul ei întoarcerea fugarului. În fiecare zi, unul dintre leşuri întreba: „Arde? Arde?", iar celelalte răspundeau cu limbi îngheţate: „Nu! Nu!". Apoi Edondurath intră în kemmer în timpul somnului şi se foi în vise şi vorbi cu glas tare, iar când se trezi, toate stârvurile strigau: „Arde! Arde!". Ultimul frate, cel mai tânăr, le auzi şi intră în casa de trupuri, şi acolo se împreună cu Edondurath. Din ei s-au născut popoarele, din carnea lui Edondurath, din pântecul său. Numele celuilalt, fratele mai tânăr, tatăl, nu este cunoscut.
Oriunde ar fi mers în timpul zilei, copiii lor erau urmaţi totdeauna de o pată de umbră. Edondurath întrebă:
— De ce sunt fii mei urmăriţi de întuneric?
Kemmeringul său spuse:
— Ei s-au născut în casa de trupuri şi de aceea moartea îi urmăreşte îndeaproape. Ei sunt în mijlocul timpului. La început au fost soarele şi gheaţa, şi nu exista nici o umbră. Când va veni sfârşitul, soarele se va autodevora, umbra va înghiţi lumina şi nu vor mai rămâne decât gheaţa şi întunericul.
18
Pe Gheaţă
UNEORI, când adorm într-o odaie întunecată şi tăcută, încerc pentru o clipă iluzia minunată a regăsirii trecutului. Pânza unui cort se află deasupra feţei mele. N-o zăresc, dar o pot auzi: e un plan înclinat pe care foşneşte zăpada suflată de vânt. Nu pot vedea nimic. Lumina sobei Chabe a fost oprită şi ea rămâne-doar ca o sferă dogoritoare, o inimă de căldură. Simt umezeala şi spaţiul strâmt al sacului de dormit, aud ninsoarea şi răsuflarea imperceptibilă a lui Estraven, care doarme. Nimic altceva decât întunericul. Noi doi suntem înăuntru, odihnindu-ne la adăpost, în miezul tuturor lucrurilor. Afară, ca întotdeauna, se întinde noaptea uriaşă, singurătatea geroasă a morţii.
În asemenea momente privilegiate, alunecând în somn, ştiu fără cea mai mică umbră de îndoială care este adevăratul centru al vieţii mele, un timp care a trecut şi e pierdut, dar totuşi permanent, un moment durabil ca o inimă de căldură.