După ce terminam, puteam intra în cort şi aproape imediat regăseam o ambianţă minunată: căldura învăluitoare şi protectoare. Moartea şi frigul erau altundeva, afară.
Ura rămânea tot afară. Mâncam şi beam, apoi stăteam de vorbă. Când gerul era năprasnic, nici izolaţia excelentă a cortului nu mai putea face faţă şi atunci nu mai părăseam sacii de dormit, pe care îi apropiam cât mai mult de sobă. Pe suprafaţa interioară a pânzei cortului se forma un strat subţire de chiciură. Dacă întredeschideam uşa etanşă, valul de frig care intra se condensa instantaneu, umplând cortul cu o volbură de fulgi minusculi. Când era viscol, ace de aer îngheţat pătrundeau prin ventilaţii, în ciuda protecţiilor cu care erau prevăzute, şi o pulbere fina de nea înceţoşa aerul. În asemenea nopţi, vuietul viscolului era asurzitor şi nu puteam conversa decât lipind capetele laolaltă şi strigând. În alte nopţi era linişte, o tăcere atât de adâncă cum îmi imaginez că a existat înainte de formarea stelelor, sau cum va domni după ce va pieri totul.
La o oră după cină, Estraven reducea puterea sobei, dacă condiţiile erau suportabile, şi stingea lumina. În acelaşi timp, murmura o minunată rugăciune de invocare, singurele cuvinte ritualice din Handdara pe care le-am învăţat. „Lăudate fie Întunericul şi Creaţia neterminată", spunea el, apoi se făcea beznă. Dormeam. Dimineaţa o luam de la capăt.
Am luat-o de la capăt de cincizeci de ori.
Estraven îşi continua jurnalul, deşi de când ajunseserăm pe Gheaţă consemna numai datele meteo şi distanţa parcursă. Ocazional, menţiona propriile-i gânduri sau fragmente din conversaţiile noastre, nimic însă din discuţiile mai profunde, care umpluseră perioada dintre cină şi somn în multe dintre serile primei luni pe Gheaţă, când aveam încă suficientă energie să vorbim, sau din zilele în care viscolul ne obligase să rămânem în cort. Îi spusesem că nu eram oprit, dar nici încurajat să folosesc limbajul paraverbal pe o planetă care nu făcea parte din Alianţă, şi-l rugasem să nu destăinuie ce învăţase, cel puţin până urma să prezint situaţia colegilor mei de pe navă. El încuviinţase şi se ţinuse de cuvânt. N-a spus şi nici n-a scris nimic despre conversaţiile noastre tăcute.
Graiul telepatic era singurul lucru pe care i-l puteam oferi lui Estraven din toată civilizaţia mea, din lumea aceea străină care-l interesa atât de mult. I-o puteam descrie, puteam vorbi oricât despre ea, dar altceva n-aveam ce să-i dau. La urma urmei, era posibil ca telepatia să fie singurul lucru important pe care să-l aducem pe Iarnă. Nu pot afirma totuşi că recunoştinţa constituia motivul pentru care încălcăm Legea Embargoului Cultural.
Nu-mi achitam datoria faţă de Estraven. Astfel de datorii rămân deschise. Pur şi simplu, noi doi ajunseserăm în punctul în care împărţeam tot ceea ce merita împărţit.
Cred că se va demonstra posibilitatea contactului sexual între gethenienii bisexuaţi şi hainishii unisexuaţi, deşi un asemenea contact ar fi, inevitabil, steril. Rămâne de văzut… Estraven şi cu mine am dovedit un aspect poate ceva mai subtil. Momentul critic al problemelor noastre sexuale a avut loc la începutul călătoriei, în a doua noapte pe Gheaţă. Trudisem toată ziua, înaintând cu greu şi ocolind deseori, în regiunea accidentată şi presărată cu crevase din estul Dealurilor de Foc. Seara eram extenuaţi, dar mulţumiţi, convinşi că în curând în faţa noastră se va deschide un drum bun. Dar după cină, Estraven devenise tăcut, retezându-mi orice încercare de dialog. În cele din urmă, după un astfel de refuz am rostit:
— Harth, dacă am spus iarăşi ceva greşit, te rog să mă corectezi.
El rămăsese tăcut.
— Probabil am făcut o greşeală de shifgrethor. Iartă-mă, nu pot învăţa. Niciodată n-am priceput cu adevărat înţelesul cuvântului.
— Shifgrethor? Vine de la o denumire veche pentru umbră. Am tăcut amândoi o vreme, apoi el mă privise direct, cu ochi blânzi. În lumina roşiatică, faţa lui era la fel de gingaşă, vulnerabilă şi distantă ca a unei femei care te priveşte pierdută în gânduri, fără să vorbească.
Atunci am văzut iarăşi, şi pentru totdeauna, ceea ce mă temusem să accept şi mă prefăcusem că nu văd la el. Era în aceeaşi măsură femeie şi bărbat. Orice nevoie de a explica motivele acestei nelinişti dispărură o dată cu însăşi neliniştea. În cele din urmă, nu-mi rămăsese decât să-l accept ca atare. Până atunci îl respinsesem, îi refuzasem propria realitate. Fusese îndreptăţit să spună că el, singura persoană de pe Gethen care credea în mine, era unicul gethenian în care nu mă încredeam. Deoarece numai el mă acceptase pe de-a întregul drept fiinţă omenească şi-mi acordase prietenia şi totala loialitate, cerându-mi în schimb o recunoaştere egală. Eu i-o refuzasem. Mă temusem. Nu voisem să-mi ofer încrederea şi prietenia unui bărbat care era în acelaşi timp femeie.
Îmi explicase, rigid şi concis, că se afla în kemmer şi încercase să mă evite, în măsura în care unul dintre noi îl putea evita pe celălalt.
— Nu trebuie să te ating, rostise cu glas înăbuşit, ferindu-şi privirea.
— Înţeleg, i-am spus. Sunt cu totul de acord.
Mi se părea, şi cred că şi el gândea la fel, că din tensiunea sexuală existentă între noi, identificată acum şi înţeleasă, creştea brusc uriaşa încredere în prietenia noastră — o prietenie de care aveam nevoie amândoi în surghiunul dublu şi care, deja dovedită în zilele şi nopţile călătoriei, putea fi numită, acum şi mai târziu, dragoste. O dragoste provenită însă din diferenţele dintre noi, nu din afinităţi şi asemănări, care constituia singura punte peste ceea ce ne despărţea. Pentru noi, un contact sexual ar fi însemnat o altă întâlnire între doi străini. Ne atinseserăm în unicul mod în care ne puteam atinge. Nu merseserăm mai departe. Nu ştiu dacă făcuserăm bine.
Am continuat să vorbim în noaptea aceea şi-mi amintesc că nu-mi fusese uşor să-i răspund coerent atunci când mă întrebase cum sunt femeile. Câteva zile, amândoi am fost oarecum distanţi şi precauţi unul faţă de celălalt. La urma urmei, o dragoste profundă între două persoane implică puterea şi posibilitatea de a răni adânc. Până în seara aceea, nu mă gândisem niciodată că l-aş putea răni pe Estraven.
Acum când barierele erau înlăturate, limitarea relaţiei şi înţelegerii noastre mi se părea intolerabilă. Peste vreo trei zile, după cină — un meniu special, păsat de kadik cu zahăr, pentru celebrarea unei etape de treizeci şi doi de kilometri — i-am spus lui Estraven:
— Astă-primăvară, când am cinat împreună în Colţul Roşu, te-ai arătat interesat să afli mai multe despre limbajul paraverbal.
— Da, aşa a fost.
— Doreşti să încerci să-l înveţi?
— "Vrei să mă prinzi când mint, a izbucnit el în râs.
— Dacă m-ai minţit vreodată, asta s-a întâmplat demult, şi în altă ţară.
Era o persoană onestă, dar arareori directă. Cuvintele mele l-au mişcat şi-a răspuns:
— S-ar putea ca în altă ţară să-ţi fi spus alte minciuni. Crezusem însă că n-ai voie să-i înveţi ştiinţele minţii pe… băştinaşi până ce nu se alătură Ecumenului.
— Nu-i o interdicţie. Pur şi simplu, nu se obişnuieşte. Eu o voi face însă, dacă doreşti. Şi dacă pot. Nu sunt un Educator.
— Există deci profesori speciali?
— Da. Nu şi pe Alterra, unde sensibilitatea înnăscută e foarte frecventă şi se spune că mamele comunică cu fătul din pântec. Nu ştiu ce răspunde pruncul. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi am fost învăţaţi, aşa cum se procedează cu o limbă străină. Sau cu limba maternă, dar însuşită foarte târziu.