Cred că Estraven a înţeles motivul pentru care mă ofeream să-l învăţ şi dorea foarte mult să reuşească. Am făcut o încercare. M-am străduit să-mi amintesc cum anume fusesem educat, la doisprezece ani. I-am spus să-şi golească mintea de orice gând. A făcut-o fără dificultate, mult mai rapid şi mai bine decât reuşisem eu vreodată, la urma urmei, era un adept Handdara. Apoi i-am transmis un mesaj, cât am putut mai limpede. Nici un rezultat. Am încercat din nou. Deoarece nu poţi vorbi cu mintea până nu ţi s-a vorbit în acelaşi mod şi potenţialul telepatic n-a fost sensibilizat printr-o reacţie clara, eu trebuia să ajung primul la el. M-am străduit o jumătate de oră, până când mi-am simţit creierul obosit. Estraven părea deprimat.
— Crezusem că-mi va fi uşor, mi-a mărturisit.
Eram amândoi istoviţi şi n-am mai încercat în seara aceea.
Următoarele strădanii n-au avut mai mult succes. Am căutat să-i vorbesc cu mintea în timpul somnului, amintindu-mi ce-mi spusese Educatorul despre apariţia „visurilor-mesaje" la popoarele pretelepate, dar n-am reuşit.
— Poate că rasa mea n-are capacitatea asta, mi-a zis. Există destule zvonuri şi aluzii care să dea speranţe, totuşi eu nu cunosc nici un caz de telepatie dovedită în rândul nostru.
— Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu terrienii, vreme de mii de ani. Existau câţiva Senzitivi înnăscuţi, însă ei nu-şi înţelegeau harul şi nu aveau cu cine comunica. Restul deţineau aptitudini latente, în cel mai fericit caz. Exceptându-i pe cei înzestraţi din născare, capacitatea respectivă, deşi are un fundament fiziologic, e de natură psihologică, fiind un produs al culturii, un efect secundar al utilizării minţii. Copiii, handicapaţii, membrii unor societăţi neevoluate sau în declin n-o pot folosi. În primul rând este necesar un anumit nivel de complexitate mentală. Nu poţi obţine aminoacizi din atomi de hidrogen. Mai întâi au loc multe alte reacţii complexe. Este o situaţie similară. Gândirea abstractă, diversele interacţiuni sociale, adaptările culturale, perceperea etică şi estetică — toate acestea trebuie să ajungă la un anumit nivel înainte să se poată face conexiunile, înainte să poată fi măcar atins potenţialul.
— Poate că noi, gethenienii, n-am ajuns încă la nivelul acela.
— L-aţi depăşit de mult. Mai intervine însă şi şansa. Ca şi în producerea aminoacizilor… sau, ca să trecem cu analogiile în plan cultural — nu sunt altceva decât paralelisme, dar pot fi revelatoare — utilizarea tehnicilor experimentale, concrete, în ştiinţă. În Ecumen există popoare cu o cultură înaltă, care au o societate complexă, cu realizări de vârf în domeniile filosofiei, artei şi eticii, dar care n-au învăţat niciodată să determine cu precizie greutatea unei pietre. Desigur, pot învăţa, doar că n-au făcut-o vreme de o jumătate de milion de ani… Există rase care nu cunosc absolut deloc matematicile superioare, care n-au depăşit cele patru operaţii aritmetice. Ele sunt perfect capabile să înţeleagă analiza matematică, însă n-o fac şi nici n-au făcut-o. De fapt, propriul meu neam — terrienii — a învăţat abia acum vreo trei mii de ani să-l utilizeze pe zero. (Amănuntul acesta îl făcu pe Estraven să clipească.) Iar în privinţa gethenienilor, am continuat, sunt curios dacă noi, ceilalţi membri ai Ecumenului, ne vom descoperi talentul Prezicerii — considerând că el reprezintă o părticică din evoluţia minţii — în cazul în care ne veţi învăţa tehnicile respective.
— O consideri o ştiinţă utilă?
— Prevestirea viitorului? Bineînţeles!
— Ca s-o poţi practica, trebuie mai întâi să te convingi de inutilitatea ei.
— Handdara ta mă fascinează, Harth, totuşi din când în când mă întreb dacă nu-i pur şi simplu paradoxul ridicat la stil de viaţă…
Am încercat din nou graiul mintal. Niciodată până atunci nu mai emisesem în mod repetat spre un non-receptor. Experienţa nu era plăcută. Mă simţeam ca un ateu care se roagă. În cele din urmă, Estraven căscă şi spuse:
— Sunt surd, surd ca o piatră. Mai bine ne-am culca.
Am încuviinţat. Estraven a stins lumina, murmurând scurta lui rugă la adresa întunericului, ne-am afundat în saci şi, într-un minut sau două, el alunecă în somn tot aşa cum un înotător alunecă în apa neagră. Îi simţeam somnul de parcă ar fi fost al meu. Legătura empatică exista şi i-am vorbit din nou în minte, somnoros, rostindu-i numele: Therem!
Se sculă brusc în capul oaselor, şi glasul lui răsună puternic în beznă:
— Arek! Tu eşti?
Nu. Sunt Genly Ai. Îţi vorbesc cu mintea.
Răsuflarea i se opri. Tăcere. Bâjbâi pe lângă sobă, aprinse lumina şi mă privi cu ochii săi negri plini de spaimă.
— Am visat, îmi spuse. Mi se părea că sunt acasă…
— M-ai auzit vorbindu-ţi în minte.
— Mi-ai spus… Era fratele meu. Vocea lui am auzit-o. El e mort. Mi-ai spus… mi-ai spus Therem? Eu… Este mai teribil decât crezusem.
Scutură din cap, aşa cum face cineva ca să-şi ajunge un coşmar, apoi îşi îngropă faţa în palme.
— Harth, iartă-mă…
— Nu. Spune-mi pe nume. Dacă-mi poţi vorbi în minte cu glasul unui mort, atunci îmi poţi spune pe nume! Oare el mi-ar fi zis „Harth"? Acum înţeleg de ce graiul acesta al minţii nu poate tăinui minciuna. E ceva teribil… Bine! Bine, vorbeşte-mi din nou.
— Aşteaptă.
— Nu. Dă-i drumul!
Ţintuit de privirea lui aprigă şi înspăimântată, i-am spus:
Therem, prietene, între noi nu există nimic care să aducă teama.
Continua să mă fixeze, aşa încât am crezut că nu înţelesese, dar apoi rosti:
— Ba da. După o vreme, controlându-se, adăugă calm: Ai vorbit în karhidish.
— Aşa fac tot timpul.
— Ştiu, ai spus că vor fi cuvinte… Totuşi îmi imaginasem… un fel de înţelegere intuitivă…
— Empatia este altceva, deşi există unele conexiuni. În seara asta, ea ne-a făcut legătura. Dar în telepatie, centrii vorbirii din creier sunt activaţi, ca şi…
— Nu, nu, nu! Explicaţiile, mai târziu. De ce vorbeşti cu vocea fratelui meu?
Glasul îi era încordat.
— Nu-ţi pot răspunde, pentru că nu ştiu. Povesteşte-mi despre el.
— Nusuth… Fratele meu bun, Arek Harth rem ir Estraven, era cu un an mai mare ca mine. Ar fi fost Lord de Estre. Noi… Eu am plecat de-acasă pentru binele lui. A murit acum paisprezece ani.
O vreme, amândoi am rămas tăcuţi. Nu puteam şti, nici întreba ce se afla înapoia cuvintelor lui. Îl costase prea mult să le spună şi pe acelea.
Într-un târziu, am rostit:
— Vorbeşte-mi cu mintea, Therem. Spune-mi pe nume.
Ştiam c-o putea face, legătura exista — cum spuneau experţii, eram în consonanţă — şi el nu cunoştea deocamdată cum să ridice bariere în mod voluntar. Dacă aş fi fost un Ascultător, l-aş fi putut auzi gândind.
— Nu, îmi răspunse. Niciodată. Nu încă…
Totuşi nici un fel de şoc, uimire sau teroare nu puteau înfrâna spiritul acela însetat, iscoditor. După ce stinsese din nou lumina, l-am auzit deodată bâlbâindu-se în mintea mea: …Genry…
Nici în limbajul paraverbal nu-l putea pronunţa pe „l".
I-am răspuns imediat. În întuneric, a scos un sunet nearticulat, de teamă amestecată cu o undă de satisfacţie.
— Gata, gata, spuse cu glas tare. După o vreme, am adormit amândoi.