Am fost gata să las mânerele şi să plec în căutarea lui. Printr-un noroc extraordinar, n-am făcut-o. Am continuat să mă ţin, privind prosteşte în jur, şi atunci am văzut buza prăpastiei, care devenise vizibilă prin prăbuşirea altei punţi de zăpadă. Estraven căzuse cu picioarele înainte şi numai greutatea mea oprea sania să nu pornească după el, doar ultima treime a tălpicilor se mai găsea pe gheaţă. Se legăna uşor cu botul în jos, aţintită după Estraven, care atârna în hamuri deasupra abisului.
Am apăsat cu toată puterea pe mâner, am smucit, am balansat, şi iar am tras, ca să urnesc sania. De abia se clintea. M-am lăsat cu toată greutatea corpului pe bară şi am tras, până ce am simţit că se mişcă lent, apoi alunecă brusc spre înapoi. Estraven se prinsese cu mâinile de muchia gheţii şi greutatea lui îmi venea în ajutor. În patru labe, târât de harnaşament, trecu peste buza prăpastiei şi se prăvăli cu faţa în jos pe zăpadă.
Am îngenuncheat lângă el, încercând să-i desfac cataramele hamurilor, alarmat de felul în care rămăsese răstignit, fără să se clintească, doar gâfâind întretăiat. Buzele îi erau cianozate, iar jumătate din faţă era julită şi învineţită.
Se sculă nesigur şi şopti şuierat:
— Albastru… numai albastru… Turnuri…
— Ce?
— În prăpastie. Complet albastre… pline de lumină.
— Ai păţit ceva?
Începu să-şi încheie hamurile la loc.
— Ia-o-nainte… cu funia… şi cu sonda, icni el. Caută drumul.
Ore întregi, unul din noi a tras, iar celălalt l-a călăuzit, înaintând ca o pisică pe coji de ouă, pipăind fiecare pas cu sonda. În vremea albă, nu puteai zări o prăpastie decât în clipa în care priveai în jos, direct în ea — puţin cam târziu, deoarece streşinile se întindeau deasupra crevaselor şi nu erau întotdeauna solide. Fiecare pas constituia o surpriză, o poticneală sau o dezechilibrare. Nu existau umbre, doar o sferă albă, egală şi tăcută. Ne deplasam printr-un uriaş glob din cristal îngheţat, nu exista nimic în interior şi nici în exterior. Totuşi cristalul era crăpat pe alocuri. Pipăiam, apoi făceam un pas, pipăiam, făceam un pas. Bâjbâind, încercam să găsim crăpăturile invizibile prin care ne puteam prăbuşi din sfera de cristal alb, căzând la nesfârşit… Încetul cu încetul, o tensiune care nu putea fi alungată îmi cuprinse toţi muşchii. Pentru fiecare pas mă chinuiam din răsputeri.
— Ce s-a întâmplat, Genry?
Am rămas locului, în mijlocul Neantului. Lacrimile ţâşniră şi îngheţară, lipindu-mi pleoapele.
— Mi-e frică să nu cad, am şoptit.
— Eşti legat de frânghie, mi-a spus. Apoi, apropiindu-se şi văzând că nicăieri nu se zărea nici o prăpastie, înţelese ce se întâmpla şi zise: Facem tabără.
— Încă nu-i momentul, ar trebui să mai mergem.
Estraven desfăcea deja cortul.
Mai târziu, după ce mâncaserăm, spuse:
— Era timpul să ne oprim. Nu cred că puteam continua aşa. Altitudinea scade permanent şi gheaţa va fi tot mai presărată de capcane. Dacă am putea distinge ceva în faţă, am reuşi, dar în ne-umbră este imposibil.
— Şi atunci cum ajungem la mlaştinile Shenshey?
— Dacă am porni spre est, în loc să ţinem sudul, am merge pe gheaţă bună până la golful Guthen. Într-o vară, am făcut o croazieră acolo şi am văzut că Gheaţa trimite nişte braţe printre Dealurile Roşii până la golf. Mergând pe unul din gheţarii aceia, am putea traversa marea îngheţată şi am intra în Karnide nu dinspre uscat, ci dinspre mare, ceea ce ar fi mai bine. Asta înseamnă însă un drum mai lung cu optzeci de kilometri. Tu ce spui, Genry?
— Spun că n-aş mai putea merge nici cinci metri, dacă durează vremea albă.
— Dar dacă ieşim din zona cu crevase…
— Oho, atunci ar fi minunat! Şi dacă ar apărea şi soarele, te-aş pune pe sanie şi te-aş duce până-n Karhide fără să-ţi cer nici un ban.
Era genul nostru de glume în această etapă a călătoriei, de-a dreptul stupide, dar uneori îl făceau pe celălalt să zâmbească.
— Să ştii că mă simt perfect, am adăugat. Atât că am o spaimă cronică acută.
— Spaima e utilă. Ca întunericul, ca umbrele.
Zâmbetul lui Estraven era o fisură hidoasă într-o mască de piele brună, jupuită şi crăpată, tivită cu blană întunecată şi încrustată cu două cioburi de rocă neagră.
— E straniu că lumina zilei nu-i suficientă. Ca să putem merge, avem nevoie de umbre.
— Dă-mi puţin carneţelul tău.
Însemnase distanţa parcursă azi şi făcuse nişte calcule de kilometri şi raţii. Îmi întinse carneţelul şi creionul de cărbune. Pe foaia albă lipită pe interiorul copertei din spate, am desenat cercul şi curba dublă din interior, am înnegrit jumătatea „yin" a simbolului, apoi i l-am arătat.
— Cunoşti semnul?
Îl studie îndelung, cu o privire ciudată.
— Nu.
— Există pe Pământ şi pe Hain-Davenant, şi pe Chiffewar. Se numeşte „yin" şi „yang". Lumina este mâna stângă a întunericului… cum era mai departe? Lumină-întuneric. Frică-curaj. Frig-cald. Femeie-bărbat. Eşti chiar tu, Therem. Două lucruri într-unui singur. O umbră pe zăpadă.
În ziua următoare am înaintat spre nord-est prin Neantul alb, până ce crevasele au dispărut. Reduseserăm raţiile la două treimi, sperând că ruta mai lungă n-avea să ne epuizeze proviziile. Oricum, mie nu mi se părea important, fiindcă diferenţa dintre „puţin" şi „deloc" era aproape minimă. Estraven însă îşi exploata şansa, urmărind ceea ce părea o intuiţie, dar în realitate putea fi efectul experienţei şi al gândirii. Am mers patru zile către est, patru din cele mai dificile zile, parcurgând zilnic câte treizeci de kilometri, apoi vremea liniştită s-a spulberat, preschimbându-se într-un vârtej permanent de ace de nea, înainte, împrejur, în ochi — o furtună care începu o dată cu dispariţia luminii. Am rămas trei zile în cort, în timp ce viscolul urla pe lângă noi, un urlet lung de trei zile, fără cuvinte, dar plin de ură.
O să mă facă să urlu şi eu la el, i-am vorbit în minte lui Estraven, iar el mi-a răspuns cu formalitatea aceea şovăitoare care îi era caracteristică: Inutil. N-o să te asculte.
Am dormit ore întregi, am mâncat puţin, ne-am îngrijit degerăturile, inflamaţiile şi vânătăile, am vorbit mintal şi am dormit iarăşi. Răcnetul de trei zile se transformă într-un bolborosit, apoi într-un suspin şi, în cele din urmă, în tăcere. Se făcu ziuă. Deschizând uşa, am zărit cerul strălucitor. Inimile ne-au crescut, dar eram prea extenuaţi să transformăm bucuria în sprinteneală. Am ridicat tabăra — a durat aproape două ore, căci ne mişcăm ca doi moşnegi — şi am pornit. Drumul cobora cu o pantă evidentă, iar zăpada era perfectă pentru schiat. Soarele strălucea. Pe la mijlocul dimineţii, termometrul arăta -25°C. Se părea că mersul ne făcea bine, deoarece înaintam repede şi uşor. În ziua aceea nu ne-am oprit până n-au răsărit stelele.
La cină, Estraven a servit raţii întregi. În felul acesta, proviziile nu durau mai mult de şapte zile.
— Roata se-nvârte, spuse el senin. Ca să mergem mult, trebuie să mâncăm.