— Să mâncăm, să bem şi să ne veselim, am replicat eu.
Mâncarea mă ameţise. Am chicotit isteric la propriile-mi cuvinte şi am adăugat:
— Toate-odată, mâncare-băutură-veselie! Aşa-i că nu vă puteţi veseli fără să mâncaţi?
Mi se părea un mister similar cu al simbolului „yin-yang", totuşi starea aceea n-a durat mult. Ceva din căutătura lui Estraven a risipit-o. Atunci am simţit că mă podideşte plânsul, dar m-am stăpânit. Estraven nu avea tăria mea şi n-ar fi fost cinstit, ar fi izbucnit şi el în plâns. Adormise deja, în capul oaselor, cu castronul în mâini. Nu-i stătea în obicei. Era întotdeauna meticulos. Totuşi somnul nu părea o idee deloc rea.
A doua zi ne-am trezit mai târziu, am mâncat un mic dejun dublu, apoi ne-am înhămat şi am tras sania cea uşoară până la marginea lumii.
Dincolo de marginea aceea, o pantă abruptă de grohotiş alb-roşcat sub lumina palidă a amiezii, se întindea golful Guthen, îngheţat de la un mal la celălalt şi din Karhide până la Polul Nord.
Ca să coborâm pe gheaţa lui, printre plăcile sfărâmate, platformele şi şanţurile provocate de apăsarea calotei glaciare pe Dealurile Roşii, am avut nevoie de toată după-amiaza şi de ziua următoare. Dimineaţa, am abandonat sania. Am umplut rucsacurile, într-unul am pus cortul, iar în celălalt sacii de dormit. După ce am împărţit alimentele între noi, duceam fiecare vreo douăsprezece kilograme. Eu am legat şi soba pe rucsacul meu şi tot nu ajunsesem la cincisprezece kilograme. Era minunat că scăpasem de veşnicul împins, tras şi opintit la sanie, şi i-am spus-o lui Estraven când am pornit. El privi înapoi spre sanie, minusculă printre uriaşele stânci roşcate şi blocuri de gheaţă, şi rosti:
— A fost bună.
Loialitatea lui se extindea, fără discernământ, asupra obiectelor, obiectele răbdătoare, îndărătnice şi de nădejde pe care le folosim şi cu care ne obişnuim, obiectele de lângă noi. Îi părea rău după sanie.
În seara aceea, a şaptezeci şi cincea de la începutul călătoriei, a cincizeci şi una zi a noastră pe platou, Harhahad Anner, am coborât de pe Gobrin pe gheaţa golfului Guthen. Am mers iarăşi mult, până ce s-a întunecat. Aerul era foarte rece, însă limpede şi nemişcat, iar suprafaţa netedă pe care înaintam ne îmbia să schiem. Seara, când am poposit, ni se părea ciudat că stratul de gheaţă de sub noi nu mai era gros de doi kilometri, ci numai de un metru, iar dedesubtul lui se afla apă sărată. Nu am pierdut însă multă vreme gândindu-ne. Am mâncat şi ne-am culcat.
Zorii ne-au adus o altă zi senină, deşi teribil de geroasă, sub -40°C. Privind spre sud, am putut zări coasta, prelungită pe alocuri cu limbi de gheaţă şi pierzându-se în depărtare după o linie aproape dreaptă. La început, am pornit direct spre ţărm, ajutaţi de vântul nordic. Apoi am ajuns într-o vale dintre două dealuri înalte, portocalii. Uraganul care vuia prin defileul acela ne-a răsturnat pe jos. Ne-am târât spre est pe întinderea netedă a mării îngheţate, şi când am izbutit să ne ridicăm ne-am continuat drumul.
— Gobrin ne-a scuipat afară din gâtlejul lui, am comentat eu.
A doua zi, curba spre est a ţărmului se distingea limpede înaintea noastră. În dreapta se afla Orgoreynul, însă curba albăstruie din faţă era Karhide.
În ziua aceea am folosit ultimele grăunţe de orsh şi ultimele grame de boabe kadik. Mai aveam acum doar câte un kilogram de gichy-michy şi o sută cincizeci de grame de zahăr.
Îmi dau seama că nu pot descrie prea bine ultimele zile ale călătoriei, pentru că, de fapt, nu mi le reamintesc. Foamea poate ascuţi simţurile, dar nu şi atunci când e dublată de epuizare fizică. Bănuiesc că simţurile mele amorţiseră aproape complet. Ţin minte că aveam crampe de foame, dar nu mai ştiu dacă sufeream din cauza lor. Mai reţin doar un sentiment de eliberare, vag dar continuu, de depăşire a unui prag, de bucurie, şi faptul că mi se închideau ochii de somn. Am atins malul în ziua de doisprezece, Posthe Anner, şi am suit pe o plajă îngheţată în pustiul stâncos şi înzăpezit al coastei Guthen.
Ajunseserăm în Karhide! Ne atinseserăm ţinta. Putea fi însă o reuşită zadarnică, întrucât raniţele ne erau goale. Am sărbătorit succesul cu apă fierbinte. În dimineaţa următoare, ne-am sculat şi am pornit în căutarea unui drum, a unei aşezări. Regiunea era pustie şi nu aveam o hartă a ei. Drumurile erau acoperite cu doi-trei metri de zăpadă şi poate că traversaserăm deja câteva, fără să ne dăm seama. Nu se vedea nici o urmă de ogoare cultivate. În ziua aceea, am rătăcit spre sud şi vest, la fel şi a doua zi. Către seară, printr-o ninsoare slabă, am văzut o lumină strălucind pe o colină îndepărtată în penumbrele amurgului.
Nici unul dintre noi n-a scos un cuvânt.
În cele din urmă, Estraven a întrebat cu glas spart:
— E o lumină?
Mult după căderea nopţii, am intrat clătinându-ne de oboseală într-un sat karhidish: o stradă printre case întunecate, cu acoperişuri înalte, afundate în troiene până la uşile-de-iarnă. Ne-am oprit la cantina satului. Printre obloanele ei înguste se revărsa, în raze şi săgeţi, lumina galbenă întrevăzută peste dealurile iernii. Am deschis uşa şi am intrat.
Era Odsordny Anner, a optzeci şi una zi a călătoriei noastre. Depăşiserăm cu unsprezece zile graficul lui Estraven. Estimase exact proviziile de alimente: cel mult şaptezeci şi opt de zile. După kilometrajul săniei, parcurseserăm o mie trei sute patruzeci şi cinci de kilometri, plus cine-ştie-câţi în ultimele zile. Mulţi fuseseră irosiţi în ocoluri şi dacă ar fi trebuit cu adevărat să mergem o mie trei sute de kilometri, n-am fi reuşit niciodată. Când am obţinut o hartă bună, am văzut că între Ferma Pulefen şi satul acesta erau vreo mie o sută de kilometri. Distanţa şi zilele acelea le petrecuserăm într-un pustiu mut şi osticlass="underline" stâncă, gheaţă, cer şi tăcere — nimic altceva timp de optzeci şi una de zile, doar noi doi.
Am intrat într-o odaie largă, puternic luminată, caldă şi plină cu mâncăruri şi arome, cu oameni şi glasuri de oameni. M-am prins de umărul lui Estraven. Către noi s-au întors feţe străine, ochi străini. Uitasem că mai există fiinţe vii care nu seamănă cu Estraven. Eram îngrozit.
De fapt, încăperea era micuţă, iar mulţimea de străini dinăuntru se compunea din şapte-opt persoane, toate la fel de uluite ca mine. Nimeni nu vine în Domeniul Kurkurast în toiul iernii, noaptea, dinspre nord. Rămaseră holbându-se şi toate glasurile amuţiseră.
Estraven vorbi cu o şoaptă abia auzită:
— Cerem ospitalitatea Domeniului.
Vacarm, rumoare, confuzie, alarmă, cuvinte cordiale.
— Am traversat gheţarul Gobrin.
Altă rumoare, alte voci, întrebări se înghesuiseră în jurul nostru.
— Vreţi să aveţi grijă de prietenul meu?
Crezusem că eu rostisem cuvintele acelea, dar Estraven o făcuse. Cineva mă sili să mă aşez. Ne aduseră mâncare, se ocupară de noi, ne îngrijiră, ne acceptară cu braţele deschise.
Ignoranţi, arţăgoşi, pătimaşi, suflete neştiutoare, ţărani de pe ogoare sărace, dar generozitatea lor oferea un sfârşit nobil călătoriei noastre. Ei dădeau cu amândouă mâinile, fără ezitări şi fără meschinărie. Iar Estraven accepta totul, ca un Lord printre Lorzi, sau un cerşetor printre cerşetori.
Pentru pescarii aceia care trăiesc la marginea zonei locuibile a unui continent de abia locuibil, onestitatea este la fel de esenţială ca hrana. Trebuie să fie cinstiţi unul cu celălalt. Sunt prea săraci ca să-şi permită luxul înşelăciunii. Estraven ştia asta şi, după vreo două zile, când ei începură să întrebe, discret şi pe ocolite, respectând shifgrethorul, de ce anume alesese tocmai iarna pentru o excursie pe Gheaţa Gobrin, răspunse imediat: