— Măcar să te văd trecând graniţa, Therem.
— S-ar putea să fie grăniceri orgota pe acolo.
— O să rămân de partea asta, pentru Dumnezeu…
Surâse. Fără să-şi fi recăpătat încă suflul, se sculă şi porni mai departe, iar eu l-am însoţit.
Am schiat prin multe pădurici îngheţate şi peste colinele şi ogoarele Văii Sinoth. Nu existau nici cea mai mică ascunzătoare, nici un adăpost. Un cer luminat de soare, o lume albă şi noi: două linii de umbră, gonind. Relieful vălurit ne ascunse frontiera până ce am ajuns la mai puţin de două sute de metri de ea. Atunci am văzut-o, brusc, marcată printr-un gard ai cărui stâlpi, cu vârfurile vopsite în roşu, se ridicau doar cu un metru deasupra zăpezii. În partea orgota nu se zărea nici ţipenie. În partea noastră se vedeau urme de schiuri, iar spre sud câteva siluete mărunte, mişcându-se.
— Graniţa e păzită de partea asta. Trebuie să aştepţi până se întunecă, Therem.
— „Inspectorii" lui Tibe, icni el cu amar şi coti în lateral.
Ne-am întors în spatele colinei peste care tocmai venisem şi ne-am căutat un ascunziş. Am rămas toată ziua într-o vâlcea, printre arborii hemmen deşi, ale căror ramuri roşietice se plecau în jurul nostru încărcate de zăpadă. Am analizat mai multe planuri: să mergem spre nord sau spre sud, de-a lungul graniţei, pentru a ne îndepărta de zona aceasta periculoasă, să încercăm să urcăm pe dealurile de la est de Sassinoth, ba chiar să ne întoarcem în nord, în regiunile nepopulate — dar toate variantele au fost respinse. Prezenţa lui Estraven în Karhide era cunoscută şi nu mai puteam călători în văzul tuturora, ca până acum. Alegerea unui traseu prin zonele nelocuite era imposibilă, deoarece nu avem nici cort, nici alimente şi nici prea multă putere. Nu exista decât soluţia forţării graniţei. Un singur drum era liber.
Ne-am ghemuit în adâncitura umbroasă de sub copacii întunecaţi, în zăpadă. Ne-am strâns laolaltă, împrumutându-ne reciproc căldura trupului. Pe la amiază, Estraven a moţăit o vreme, dar mie îmi era prea foame şi prea frig să pot dormi, zăceam acolo, lângă prietenul meu, într-un soi de amorţeală, încercând să-mi amintesc cuvintele pe care mi le citase cândva: „Două sunt una, viaţă şi moarte, totuna…". Semăna cumva cu interiorul, cortului de pe Gheaţă, dar fără adăpost, fără hrană, fără odihnă. Nu mai rămăsese decât tovărăşia noastră şi ea urma să se sfârşească în curând.
În decursul după-amiezii, cerul s-a înceţoşat, iar temperatura a început să scadă. Chiar şi în ascunzătoarea aceasta, unde nu pătrundea vântul, a început să se facă prea frig ca să stăm neclintiţi. A trebuit să ne mişcăm şi cu toate acestea, pe la apus, m-au apucat accese de tremurături, aşa cum mai avusesem în duba-temniţă în care străbătusem Orgoreynul. Mi se părea că întunericul nu va mai veni niciodată. Când umbrele înserării au devenit albastre, am părăsit vâlceaua şi ne-am strecurat la adăpostul copacilor şi al tufişurilor, peste colină, până ce am putut distinge gardul frontierei: câteva punctuleţe neclare pe fundalul zăpezii. Nici o lumină, nici o mişcare, nici un sunet. Hăt departe, către sud-vest, scânteiau luminiţele gălbui ale unui orăşel, vreun sătuc Comensual din Orgoreyn, unde Estraven se putea prezenta cu actele lui de identitate, inacceptabile, asigurându-se cel puţin de găzduirea peste noapte în închisoarea Comensuală sau în cea mai apropiată Fermă de Voluntari. Brusc — acolo, în acel ultim moment, nu mai devreme — mi-am dat seama ce anume mă împiedicase să înţeleg egoismul meu şi tăcerea lui Estraven, unde se ducea el şi la ce se expunea.
— Therem, am rostit, stai…
Pornise însă pe pantă la vale: un schior magnific, pe care acum nu-l mai interesa dacă puteam ţine pasul cu el. Ţâşnise pe o traiectorie rapidă, lungă şi uşor curbată, prin umbrele de pe zăpadă. Se îndepărta de mine, căzând drept în armele grănicerilor. Cred că au strigat nişte avertismente sau somaţii şi undeva s-a aprins o lanternă, dar nu sunt sigur. Oricum nu le-a dat ascultare, ci a continuat să gonească spre gard şi l-au doborât înainte de a-l putea atinge. Nu au folosit armele sonice, care te ameţeau, ci vechile arme de foc, care împroşcau rafale de fragmente metalice. Au tras ca să-l ucidă. Murea, când am ajuns la el, răşchirat şi răsucit de schiurile care se înfipseseră în zăpadă, cu jumătate din piept sfârtecat. I-am luat capul în braţe şi i-am vorbit, dar nu mi-a răspuns. Într-un fel a răspuns totuşi dragostei mele pentru el, pentru că prin confuzia şi tumultul neauzite din mintea lui, părăsită treptat de conştiinţă, a strigat o dată, mut însă limpede: Arek! Atât. L-am ţinut în braţe, acolo în zăpadă, până a murit. M-au lăsat s-o fac. Apoi m-au ridicat şi ne-au despărţit, pe mine mă aştepta închisoarea, iar pe el întunericul.
20
Solia unui nebun
UNDEVA în însemnările făcute pe durata călătoriei noastre peste gheţarul Gobrin, Estraven se întreba de ce tovarăşul său se ruşina să plângă. I-aş fi putut răspunde, chiar şi atunci, că nu era vorba de ruşine, ci mai degrabă de frică. Acum străbătusem Valea Sinoth — în seara morţii sale — şi ajunsesem în ţinutul rece care se întinde dincolo de frică. Acolo am aflat că poţi plânge cât doreşti, dar că este zadarnic.
Am fost dus în Sassinoth şi întemniţat, pentru că întovărăşisem un proscris şi probabil pentru că nu ştiau ce altceva puteau face cu mine. M-au tratat bine de la început, chiar înainte de a primi ordine oficiale din Erhenrang. M-au închis într-o cameră mobilată din Turnul Lorzilor Aleşi din Sassinoth, aveam un şemineu, un radio şi căpătăm cinci mese zilnic. Confortul lipsea cu desăvârşire. Patul era tare, păturile subţiri, podeaua goală şi aerul rece — o încăpere ca oricare alta din Karhide. Îmi trimiseră însă un medic, ale cărui mâini şi glas constituiau un confort mai de durată şi mai profitabil decât orice întâlnisem vreodată în Orgoreyn. După vizita lui, uşa n-a mai fost încuiată. Îmi amintesc că stătea deschisă, iar eu îmi doream să fie închisă, pentru că de pe coridor venea un curent de aer rece. Nu aveam însă puterea, nici curajul de a coborî din pat să închid uşa temniţei mele.
Medicul, un tânăr grav, cu un aer matern, mi s-a adresat cu blândeţe, dar autoritar:
— Suportaţi acum efectele a cinci-şase luni de subnutriţie şi tracasare. V-aţi epuizat toate rezervele fizice şi psihice. Staţi întins şi odihniţi-vă. Rămâneţi nemişcat ca râurile care iarna îngheaţă în albiile lor. Nu vă agitaţi. Odihniţi-vă.
Dar când adormeam, reveneam mereu în dubă, strângându-mă laolaltă cu ceilalţi, duhnind, tremurând, goi, toţi înghesuiţi, căutând căldura, toţi, mai puţin unul. Unul zăcea singur, lipit de uşă, rece, cu gura plină de sânge închegat. El era Trădătorul. El alesese singurătatea, părăsindu-ne… părăsindu-mă. Mă deşteptam copleşit de mânie, o mânie neputincioasă, care se transforma în lacrimi neputincioase.
Eram probabil destul de bolnav, fiindcă îmi amintesc unele efecte ale febrei, iar într-o noapte, sau poate în mai multe, doctorul rămase cu mine. Nu-mi pot aminti nopţile acelea, doar că vorbeam cu el şi-mi auzeam glasul scâncind ascuţit:
— S-ar fi putut opri. A văzut grănicerii. S-a năpustit drept în arme.
O vreme, tânărul medic n-a rostit nimic.
— Doar nu vreţi să spuneţi că s-a sinucis?
— Poate…
— Dureroasă afirmaţie din partea unui prieten. Dar despre Harth rem ir Estraven nu cred aşa ceva.
Când vorbisem, nu mă gândisem la dispreţul cu care privesc gethenienii sinuciderea. Pentru ei nu reprezintă o opţiune, ca în cazul nostru, ci renunţarea la opţiune, un act de trădare în sine. Pentru un karhidean care nu citeşte cărţile sfinte, crima lui Iuda nu este trădarea lui Hristos, ci sinuciderea, disperarea prin care a anulat şansa iertării, a schimbării şi a vieţii.