Am bătut fără grabă pe tastele cu caractere karhidish:
„Regele Argaven din Karhide întreabă Stabilii de pe Hain de ce sunt oamenii trădători." Literele au scânteiat pe ecranul micuţ, apoi au dispărut. Argaven privea, oprindu-se un minut din permanenta lui foiala.
Urmă o pauză lungă. Fără îndoială, la şaptezeci şi doi de ani-lumină depărtare, cineva consulta grăbit calculatorul lingvistic pentru karhidish, dacă nu chiar un calculator cu bancă de date filozofice. În sfârşit, literele luminoase apărură pe ecran, rămaseră o vreme şi se şterseră încet: „Regelui Argaven din Karhide, de pe Gethen, salutări! Nu ştiu de ce sunt oamenii trădători. Nici un om nu se consideră trădător, de aceea este dificil de aflat. Cu respect, Spimolle G.F., în numele Stabililor din Saire, de pe Hain. 93/1491/45."
Când banda s-a înregistrat, am scos-o şi i-am întins-o lui Argaven. El a aruncat-o pe masă, s-a apropiat iarăşi de şemineul central, a lovit cu piciorul buştenii din foc şi a alungat scânteile cu mâinile.
— Un răspuns tot atât de folositor cât şi al unui Prezicător. Răspunsurile nu-s suficiente, domnule Ai. Nici cutiuţa ta, maşinăria de-acolo. Nici vehiculul tău, nava. O geantă cu şiretlicuri şi un scamator. Doreşti să te cred, să cred poveştile şi mesajele tale. Dar de ce-ar trebui să te cred sau să te ascult? Şi dacă printre stele există optzeci de mii de lumi pline de monştri? Noi nu vrem nimic de la ei. Ne-am ales un mod de viaţă şi-l urmăm de multă vreme. Karhide se află în pragul unei noi şi măreţe epoci. Noi ne vom urma drumul! Ezită, de parcă pierduse firul argumentaţiei — deşi poate că nici nu erau argumentele lui. Cu siguranţă exista o altă Ureche a Regelui, în locul lui Estraven. Iar dacă ecumenii ăştia, urmă el, ar fi vrut ceva de la noi, nu te-ar fi trimis singur. E o glumă, o farsă. Străinii ar veni aici cu miile.
— Sire, nu este nevoie de o mie de oameni ca să deschizi o uşă.
— Dar s-ar putea să fie nevoie de ei s-o ţină deschisă.
— Ecumenul va aştepta până ce o veţi deschide. Nu vă va sili cu nimic. Am fost trimis singur şi voi rămâne singur aici, tocmai pentru a nu vă teme de mine.
— Să mă tem de tine? repetă strident regele şi, întorcându-şi chipul brăzdat de umbre, rânji. Ba mă tem de tine, Trimisule! Mă tem de cei care te-au trimis. Mă tem de mincinoşi şi de scamatori, şi, mai rău, mă tem de cruzimea adevărului. De aceea îmi cârmuiesc bine ţara. Pentru că doar teama îi conduce pe oameni. Nimic altceva nu izbuteşte. Nimic altceva nu durează îndeajuns. Tu eşti ceea ce spui că eşti, dar în realitate eşti o glumă, o farsă. Între stele nu există nimic altceva decât neant, spaimă şi beznă, iar tu vii de-acolo singur, încercând să mă sperii. Dar sunt deja speriat, iar eu sunt regele. Teama este regele! Acum, ia-ţi scamatoriile şi vicleşugurile şi pleacă, atât îţi spun! Am poruncit să fii lăsat liber prin Karhide.
Aşa încât m-am îndepărtat de prezenţa regală, ticăind pe pardoseala lungă şi roşie, în lumina stacojie a sălii, până ce uşile duble s-au închis după mine.
Dădusem greş. Eşuasem în toate privinţele. Părăsind Casa Regală şi traversând terenurile Palatului, mă îngrijora însă nu atât eşecul meu, cât rolul jucat de Estraven. De ce îl exilase Argaven pentru susţinerea cauzei Ecumenului (cum se deducea din proclamaţie), dacă (conform chiar spuselor regelui) el făcuse contrariul? Când începuse să-l sfătuiască pe rege să se ferească de mine, şi de ce? De ce el fusese exilat, iar eu lăsat în libertate? Care dintre ei minţise mai mult, şi de ce o făcuse?
Estraven ca să-şi salveze pielea, iar regele ca să-şi salveze prestigiul, am decis. Explicaţia era clară. Dar, de fapt, mă minţise vreodată Estraven? Mi-am dat seama că nu ştiam.
Treceam pe lângă Colţul Roşu. Porţile grădinii erau deschise. Am privit înăuntru, la arborii serem, plecându-se albi deasupra iazului întunecat, şi la aleile din cărămizi roz, pierzându-se pustii sub lumina cenuşie şi domoală a după-amiezii. Lângă iaz, în umbra bolovanilor, mai dăinuia un petic de zăpadă. Mi l-am amintit pe Estraven, aşteptându-mă acolo, sub ninsoare, cu o seară în urmă, şi am încercat un fior de milă adevărată pentru omul pe care-l văzusem asudat în decursul festivităţii de ieri, dar şi superb, împovărat de faimă şi putere, un bărbat la apogeul carierei, viguros şi măreţ, acum exilat, năruit, distrus, gonind spre graniţă, cu moartea la trei zile înapoia lui, şi înconjurat de un zid de tăcere. Pedeapsa capitală este rară în Karhide. Viaţa pe Iarnă este grea, şi în general oamenii lasă moartea pe seama naturii sau a furiei, nu a legii. M-am întrebat cum avea să plece Estraven, mânat de sentinţa aceea. Nu cu un automobil, deoarece toate erau proprietatea Palatului. Oare avea să-l transporte o corabie sau o luntre de uscat? Sau pornise pe jos, purtând asupra lui atât cât putea duce? În cea mai mare parte, karhidenii merg pe jos, nu au animale de povară şi nici vehicule aeriene. Aproape tot timpul anului, vremea împiedică circulaţia vehiculelor mecanice, iar ei nu sunt un popor grăbit. Mi l-am închipuit pe bărbatul cel mândru pornind în exil pe jos, o siluetă micuţă, trăgându-şi picioarele pe lungul drum vestic spre Golf. Toate acestea mi-au fulgerat prin minte, trecând pe lângă poarta Colţului Roşu. Odată cu ele au dispărut speculaţiile mele confuze privind acţiunile, motivele lui Estraven şi ale regelui. Terminasem cu ele. Dădusem greş. Ce urma să fac în continuare?
Ar fi trebuit să plec în Orgoreyn, vecina şi rivala Karhidei. Însă odată ajuns acolo, s-ar fi putut să fie greu să mai revin în Karhide, unde nu-mi terminasem toate treburile. Ştiam prea bine că n-ar fi fost deloc imposibil ca întreaga mea viaţă să fie consacrată îndeplinirii misiunii pentru Ecumen. Fără pripă! Nu trebuia să mă grăbesc spre Orgoreyn înainte de-a afla mai multe despre Karhide, şi în special despre Cetăţui. Vreme de doi ani răspunsesem la întrebări, acum urma să întreb eu. Dar nu în Erhenrang. Înţelesesem în sfârşit că Estraven mă prevenise, şi deşi puteam sa nu mă încred în avertismentul lui, nu-l puteam neglija. Spusese, desigur indirect, că trebuia să mă îndepărtez de oraş şi de Curtea Regală. Dintr-un motiv sau altul, mi-am amintit de dinţii Lordului Tibe… Regele îmi acordase libertatea de-a umbla prin ţară, şi aveam să mă folosesc de ea. După cum se învaţă în Şcoala ecumenică: atunci când acţiunea e lipsită de utilitate, strânge informaţii, când informaţiile nu sunt utile, culcă-te. Deocamdată nu-mi era somn. Aveam să plec în răsărit, spre Cetăţui, şi poate să adun informaţii de la Prezicători.
4
A nouăsprezecea zi
Legendă din estul Karhidei, povestită de Tobord Chorhawa, din Vatra Gorinhering, şi înregistrată de G.A., 93/1492.
LORDUL BEROSTY rem ir Ipe a sosit în Cetăţuia Thangering, a oferit patruzeci de beriluri şi jumătate din recolta livezilor sale pentru o Prezicere, şi preţul a fost acceptat. Atunci l-a întrebat pe Urzitorul Odren: În ce zi voi muri?
Prezicătorii s-au strâns şi împreună au intrat în întuneric. La sfârşitul întunericului, Odren a dat răspunsuclass="underline" Vei muri în Odstreth (a 19-a zi din orice lună).
„În ce lună? Peste câţi ani?" a răcnit Berosty, dar legătura se întrerupsese şi nu i-a răspuns nimeni.
Atunci a intrat în cerc, l-a înşfăcat pe Urzitorul Odren de beregată şi i-a strigat că dacă nu capătă şi alt răspuns are să-i frângă gâtul. Ceilalţi l-au îndepărtat şi l-au ţinut locului, deşi era un om puternic. El s-a zbătut în mâinile lor şi l-a implorat: „Răspunde-mi!"
Odren i-a spus: „Răspunsul a fost dat şi preţul plătit. Pleacă!"