— Dar dacă, de fapt, nu există a Doua Fundaţie?
— Atunci vom porni de îndată pe un drum nou.
13
Somnul agitat care-l cuprinsese pe Trevize nu dură mult. Se trezi la a doua atingere a unei mâini.
Trevize tresări şi, cu ochii lipiţi de somn şi nereuşind să priceapă ce căuta într-un pat străin, dădu să se ridice:
— Da. Ce…ce e?
— Îmi pare rău, Consilier Trevize, începu Pelorat împăciuitor. Eşti oaspetele meu şi ar trebui să te las să te odihneşti, dar a sosit Primarul. Rămăsese în picioare lângă pat, îmbrăcat în pijama şi tremurând uşor. Abia atunci Trevize se trezi de-a binelea, cu toate că era încă obosit, şi-şi aminti unde se afla.
Primarul era în camera de zi, având înfăţişarea calmă de întotdeauna. Era însoţită de Kodell care-şi mângâia mustaţa albă.
Trevize îşi aranjă centironul cu mare grijă şi se întrebă câtă vreme puteau sta despărţiţi cei doi — Branno şi Kodell.
— Consiliul şi-a revenit deja în fire? întrebă ironic Trevize. Membrii lui sunt îngrijoraţi de absenţa vreunuia dintre ei?
— Dă unele semne de viaţă, răspunse Primarul, dar insuficiente ca să-ţi slujească la ceva. Nimeni n-ar pune la îndoială faptul că încă am puterea de a te determina să pleci. Vei fi condus la Spaţioportul Ultimate…
— Nu la Spatioportul Terminus, Doamnă Primar? Chiar vreţi să mă lipsiţi de ceremonia de rămas bun a mii de oameni înlăcrimaţi?
— A, văd că ţi-ai recăpătat darul de a face glume infantile, Consiliere, şi sunt încântată. Asta domoleşte ceea ce altfel ar putea deveni o licărire de conştiinţă. Tu şi Profesor Pelorat vă veţi îndrepta fără multă agitaţie spre Spaţioportul Ultimate.
— Şi nu ne vom întoarce niciodată?
— Şi probabil că nu vă veţi întoarce. Bineînţeles, şi spunând acestea umbra unui zâmbet trecu pe faţa ei, dacă veţi descoperi ceva de mare importanţă şi utilitate încât să fiu chiar şi eu încântată să vă revăd, vă veţi putea întoarce. Ba s-ar putea să fiţi primiţi chiar cu onoruri.
— S-ar putea întâmpla şi asta, zise Trevize şi clătină nepăsător din cap.
— Se poate întâmpla orice. În orice caz, confortul nu-ţi va lipsi. Ţi se va încredinţa un crucişător de buzunar recent construit, Far Star, numit astfel în amintirea navei lui Hober Mallow. Poate fi manevrat de o singură persoană şi poate transporta trei persoane în condiţii bune de confort.
Trevize făcu uitată atitudinea de uşoară ironie pe care şi-o construise cu deosebită grijă:
— Complet înarmat?
— Neînarmat, dar, în rest, complet echipat. Veţi rămâne cetăţeni ai Fundaţiei oriunde v-aţi duce şi veţi găsi un consul la ajutorul căruia puteţi apela, aşa că nu veţi avea nevoie de arme. Veţi putea recurge la fonduri în caz de nevoie. Aş adăuga, totuşi, că fondurile nu-s nelimitate.
— Sunteţi generoasă.
— Aşa e! Consiliere, însă te rog să înţelegi, îl ajuţi pe Profesor Pelorat să caute Pământul. Nu te vei gândi decât la descoperirea Pământului. Toţi cei pe care-i întâlneşti trebuie să înţeleagă acest lucru. Şi să ţii minte că Far Star nu este înarmată.
— Sunt în căutarea Pământului, repetă Trevize. Înţeleg perfect.
— Atunci puteţi pleca.
— Iertati-mă, dar ar mai fi de discutat unele probleme. Am pilotat nave în tinereţe, dar nu cunosc acest crucişător de buzunar de ultimul tip. Dacă se întâmplă să nu-l pot pilota?
— Mi s-a comunicat că Far Star este în întregime computerizat. Şi ca să nu mai pui întrebări, nici nu e nevoie să ştii să lucrezi pe un computer instalat pe o navă din ultimele generaţii. Îţi va spune singur tot ce vrei să ştii. Mai ai nevoie de ceva?
Trevize îşi contemplă cu un sentiment de milă şi jenă propria înfăţişare:
— Îmbrăcăminte de schimb.
— Vei găsi la bordul navei. Inclusiv centiroane la care ţii atât, sau cingători sau cum s-or fi numind ele. Şi profesorul va avea tot ce-i trebuie. Tot ce a fost considerat necesar se află la bord, deşi ţin să adaug că asta nu include şi companie feminină.
— Păcat, făcu Trevize. Ar fi plăcut, dar întâmplător nici nu există vreo candidată acum. Presupun, totuşi, că se găsesc destule în Galaxie şi că, odată plecat de-aici, pot face tot ce doresc.
— În ceea ce priveşte compania? Ai toată libertatea. Se ridică greoi şi continuă: Nu te voi conduce la spaţioport, căci o vor face alţii şi te sfătuiesc să nu comiţi vreun gest în plus faţă de ceea ce ţi s-a spus. Cred că te vor ucide dacă vei încerca să fugi. Faptul că nu voi fi prezentă acolo va înlătura orice reţinere.
— Nu voi întreprinde nici o acţiune neautorizată, Doamnă Primar, dar ar mai fi ceva…
— Da?
Trevize gândi cu febrilitate şi în cele din urmă, cu un zâmbet despre care nădăjdui că nu părea forţat, spuse:
— S-ar putea să vină vremea, Doamnă Primar, când mă veţi ruga să fac un gest. Voi proceda atunci cum voi crede de cuviinţă, dar voi ţine seama de aceste ultime două zile.
Primarul Branno oftă:
— Scuteşte-mă de melodrama asta. Dacă voi trăi la vremea aceea, voi vedea; acum, însă, nu te rog nimic.
4 — Spaţiu
14
NAVA PĂREA chiar mai impresionantă decât se aşteptase Trevize, care încă îşi amintea de vremea când noii clase de crucişătoare i se făcuse o reclamă asurzitoare.
Nu mărimea impresiona, pentru că nava era destul de mică. Fusese prevăzută cu motoare gravitice şi cu ultimele cuceriri în domeniul computerelor pentru a se obţine maximum de manevrabilitate şi de viteză. Nu trebuia să fie mare — mărimea n-ar fi slujit scopului, ci o navă pentru un singur om, putând înlocui cu succes navele mai vechi cărora le trebuia un echipaj format din douăsprezece persoane sau chiar mai numeros. Prin existenţa unei a doua sau a treia persoane pentru organizarea de schimburi la comandă, o asemenea navă putea înfrunta şi pune pe fugă o flotilă de nave mult mai mari, care nu ar fi aparţinut Fundaţiei. În plus, la nevoie, putea depăşi în viteză orice altă navă existentă.
Era întruchiparea zvelteţii — nici o linie gândită la întâmplare, nici o sinuozitate de prisos în exterior sau în interior. Se folosise cu extremă eficienţă fiecare centimetru cub, astfel încât, atunci când te aflai înăuntru, se crea impresia de spaţiu. Nimic din ceea ce ar fi putut să-i comunice Primarul în legătură cu importanţa misiunii nu l-ar fi impresionat mai mult pe Trevize decât nava cu ajutorul căreia i se cerea să o îndeplineasă.
Branno cea de Bronz, se gândi el cu tristeţe, îl împinsese să accepte o misiune periculoasă de o însemnătate covârşitoare. Poate că n-ar fi acceptat cu atâta uşurinţă dacă ea n-ar fi aranjat totul în aşa fel încât să vrea el însuşi să-i dovedească de ce este în stare.
Cât îl privea pe Pelorat, acesta era transfigurat de uimire.
— Îţi vine a crede, murmură el, atingând uşor cu degetele corpul navei înainte de a păşi înăuntru, că nici nu m-am apropiat vreodată de o navă spaţială?
— Sigur că vă cred, Profesore, dacă spuneţi dumneavoastră, dar cum de-aţi reuşit?