Cu un sentiment de deznădejde, în faţa ochilor îi apărură volumele ce conţineau programele complete şi-şi aminti atitudinea Sergentului Tehnician Krasnet, aflat la consola computerului de pe navă. Degetele lui jucau pe tastatura ce părea a fi unul dintre cele mai complexe instrumente muzicale din Galaxie şi făcea totul cu un aer nonşalant de parcă simplitatea aceea l-ar fi plictisit, totuşi trebuia şi el să consulte volumele din când în când, blestemându-şi stângăcia.
Trevize ezită o clipă, apoi puse degetul pe cercul luminos şi imediat lumina inundă întreaga tăblie a biroului. Apărură contururile a două mâini: stânga şi dreapta. Cu o mişcare neaşteptată şi înceată, tăblia biroului se înclină la patruzeci şi cinci de grade.
Trevize se aşeză pe scaunul din faţa biroului. Nu erau necesare cuvinte. I se sugera ce avea de făcut.
Îşi puse palmele deasupra contururilor care erau astfel aşezate încât acest lucru îi reuşi fără nici un efort. Tăblia biroului i se păru moale, aproape catifelată când o atinse, şi palmele i se afundară în ea.
Îşi privi mâinile cu uimire pentru că ele nu se afundaseră de fel. Ochii îl asigurau că rămăseseră pe suprafaţa aceea. Şi cu toate astea, simţurile îi spuneau că suprafaţa biroului cedase, iar ceva cald şi moale îi reţinea palmele.
Ce era asta?
Dar acum?
Privi în jur, apoi închise ochii ca răspuns la sugestia pe care o primise.
Nu auzise nici o vorbă. Nimic!
În creierul lui se iscă un gând fugar venit de niciunde, părând totuşi să-i aparţină, care îi comunică:
“Închide ochii, te rog. Relaxează-te. Vom stabili legătura”.
Prin palme?
Trevize îşi imaginase că dacă omul avea să comunice vreodată cu un computer prin intermediul gândirii, acest lucru se va realiza cu ajutorul unui dispozitiv ca o glugă aşezat pe cap şi cu electrozi fixaţi de ţeastă şi de ochi.
Dar mâinile?
Dar de ce nu? Trevize se simţi plutind ca într-un somn, fără însă a-şi pierde din acuitatea mentală. De ce nu mâinile?
Ochii nu erau altceva decât organe de simţ. Creierul nu era decât un pupitru central de comandă, protejat de oasele craniului şi separat de suprafaţa corpului, expus tuturor influenţelor.
Mâinile reprezentau suprafaţa activă, ele simţeau şi manipulau Universul.
Fiinţele umane gândeau cu mâinile. Mâinile satisfăceau curiozitatea, pipăiau, apucau, răsuceau, ridicau şi cântăreau totul. Existau animale care posedau un creier de dimensiuni apreciabile, însă ele nu aveau mâini şi asta le deosebea cu totul de om.
Şi, în timp ce el şi computerul îşi împreunaseră mâinile, gândirea lor deveni un singur tot şi nu mai avea importanţă dacă ţinea ochii închişi sau deschişi. Dacă-i deschidea nu reuşea nicidecum să vadă mai limpede, iar dacă-i închidea viziunea nu i se întuneca.
Astfel stând lucrurile, reuşi să vadă camera cu o claritate uimitoare, şi nu numai în direcţia în care privea, ci de jur împrejur şi chiar de sus sau de jos.
Văzu fiecare încăpere de pe navă şi cuprinse şi exteriorul ei. Soarele răsărise şi strălucirea lui era îndulcită de uşoara ceaţă a dimineţii, iar el putu să privească la astru direct, fără a fi orbit, întrucât computerul filtra lumina în mod automat.
Simţi adierea, temperatura vântului, precum şi sunetele lumii înconjurătoare. Detectă câmpul magnetic al planetei şi neînsemnatele sarcini electrice acumulate pe pereţii navei.
Înţelese dintr-o dată toate comenzile navei fără ca măcar să ştie în mod amănunţit ce reprezentau ele. Ştia doar că dacă voia ca nava să se ridice, să se rotească sau să accelereze, sau să utilizeze vreuna dintre însuşirile ei, procesul era identic aceluia prin care realiza operaţiuni analoge ale propriului său corp. N-avea decât să-şi folosească voinţa.
Cu toate astea, voinţa lui nu acţiona absolut independent. Computerul putea lua iniţiativa, în acel moment, de exemplu, în minte i se născuse o propoziţie, iar el ştiu exact când şi cum va decola nava. În această privinţă nu există alternativă. Ştiu cu siguranţă că mai târziu va putea hotărî singur.
Pe măsură ce-şi proiecta spre exterior conştiinţa care, graţie computerului, îşi sporise capacitatea de cuprindere, descoperi că putea simţi starea păturilor superioare ale atmosferei: că putea vedea evoluţia vremii; că putea detecta alte nave ţâşnind spre spaţiu sau coborând pe planetă. Trebuia să ţină seama de toate acestea, iar computerul tocmai asta făcea. Trevize îşi dădu seama că dacă acest lucru n-ar fi fost făcut de către computer, ar fi fost de ajuns să comunice gândul computerului, iar dorinţa s-ar fi îndeplinit.
Cât priveşte volumele de programare, acestea dispăruseră. Trevize se gândi la Sergentul Tehnician Krasnet şi nu-şi putu reţine un zâmbet. Citise de multe ori despre uriaşa revoluţie pe care o va aduce utilizarea foiţei gravitice, însă fuziunea computerului cu mintea umană era încă secret de stat. Aceasta avea să fie o revoluţie şi mai mare.
Deveni conştient de scurgerea timpului. Ştia cu exactitate ora locală pe Terminus şi ora după Standardul galactic.
Cum se separase?
Şi chiar în clipa când gândul îi veni în minte, mintea îi fu eliberată, iar tăblia biroului reveni la poziţia lui de la început, iar Trevize rămase cu propriile-i simţuri, lipsite de ajutorul din afară.
Se simţi orb şi neajutorat, de parcă fusese susţinut şi protejat vremelnic de către o suprafiinţă, care acum îl abandonase. Dacă n-ar fi ştiut că putea oricând relua legătura, copleşitoarea senzaţie de părăsire l-ar fi făcut să izbucnească în lacrimi.
Dar aşa, se mulţumi să-şi recapete capacitatea de orientare, de adaptare la propriile-i limite, după care se ridică nesigur în picioare şi ieşi din cameră.
Pelorat ridică privirea spre el. Cum era de aşteptat, îşi reglase Lectoruclass="underline"
— Funcţionează foarte bine. Programul de căutare este excelent. Ai găsit comenzile, băiatule?
— Da, profesore. Totul e în ordine.
— Atunci n-ar fi cazul să ne pregătim de decolare? Mă refer la autoprotecţie. Nu trebuie să ne punem centuri de siguranţă sau ceva de genul ăsta? Am căutat şi eu instrucţiuni, dar n-am găsit nimic şi asta mi-a creat o stare de nervozitate. A trebuit să apelez la biblioteca mea ca să mă liniştesc. Când lucrez, reuşesc să…
În acest timp Trevize împinse în faţă mâinile cu palmele desfăcute, încercând să mai domolească torentul de vorbe. Se văzu silit să ridice glasul ca să se facă auzit:
— Nu-i nevoie de aşa ceva, Profesore. Antigravitaţia este echivalentul non-inerţiei. Nu apare senzaţia de acceleraţie când viteza se modifică, întrucât toate lucrurile de pe navă suferă schimbarea în mod simultan.
— Vrei să spui că nu ne vom da seama când vom părăsi planeta şi vom intra în spaţiu?
— Tocmai asta spuneam şi eu, pentru că, în timp ce noi discutăm, am decoIat. Peste câteva minute vom ieşi din straturile superioare ale atmosferei şi după mai puţin de jumătate de oră vom fi în spaţiu.
16
Auzind spusele lui Trevize, Pelorat păru să se facă mai mic. Deşi încercă să rămână netulburat, chipul lui pătrăţos exprima o adâncă nelinişte.
Ochii începură să i se rotească în toate direcţiile, încercând să caute un punct de sprijin.
Trevize retrăi senzaţiile din timpul primei lui călătorii dincolo de atmosfera planetei.
— Janov, spuse Trevize străduindu-se să ia un ton cât mai natural (pentru că era prima oară când îi vorbea profesorului cu un aer de familiaritate, şi în cazul de faţă era vorba de cel cu experienţă care se adresa unui începător şi se impunea ca el să lase impresia că e mai în vârstă), suntem în siguranţă. Ne aflăm în pântecul unui crucişător aparţinând Flotei Fundaţiei. Nu suntem înarmaţi, însă nu există vreun colţişor din Galaxie unde numele Fundaţiei să nu ne slujească drept pavăză. Chiar dacă vreo navă ar acţiona nebuneşte şi ne-ar ataca, ne-am putea ţine departe de armele ei într-o clipa. Şi te asigur că am descoperit că pot stăpâni perfect nava.