— Golan, mă gândeam doar la pustietatea cosmosului.
— Ei asta-i bună. Terminus este înconjurat de pustietate. Doar un strat superficial de aer la suprafaţă şi după aceea vid de jur împrejur. Nu facem decât să depăşim acest strat neînsemnat.
— O fi el neînsemnat, dar îl putem respira.
— Şi aici respirăm. Aerul de pe navă este mai curat şi mai pur şi va rămâne la nesfârşit aşa, spre deosebire de atmosfera de pe Terminus.
— Dar meteoriţii?
— Ce-i cu ei?
— Atmosfera ne apără de meteoriţi. Şi de radiaţii, fiindcă tot veni vorba.
— Dacă nu mă înşel, umanitatea călătoreşte în spaţiu de douăzeci de milenii.
— Douăzeci şi două. Dacă luăm în seamă cronologia lui Hallblock, e destul de limpede că…
— De ajuns! Ai auzit despre accidente provocate de meteoriţi sau de pierderi de vieţi datorită radiaţiilor? În ultima vreme, vreau să zic. Şi mai precis, în cazul navelor Fundaţiei?
— N-am prea urmărit veştile din domeniul ăsta, băiete, însă eu sunt istoric şi…
— Da, de-a lungul istoriei s-au întâmplat astfel de lucruri, dar tehnologia a progresat. Nici un meteorit periculos nu se poate apropia înainte ca noi să luăm măsurile necesare de evitare a impactului. Ar trebui ca patru meteoriţi să se îndrepte simultan spre noi din patru direcţii care să fie vârfurile unui tetraedru pentru a ne putea lovi, dar fă un calcul şi vei constata că o să mori de bătrâneţe de o mie de milioane de ori până vei obţine probabilitatea de cincizeci la sută de a trăi un fenomen atât de interesant.
— Dacă te-ai afla lângă computer în clipa aceea, vrei să spui.
— Nu, răspunse Trevize uşor dispreţuitor. Dacă aş da comenzi computerului pe baza propriilor mele simţuri şi reacţii am fi loviţi înainte de a ne da seama ce se întâmplă. Computerul însuşi prelucrează datele şi dă comenzi de milioane de ori mai repede decât aş putea s-o facem eu sau tu. Îi întinse mâna. Janov, vino cu mine să-ţi arăt de ce-i capabil un computer şi ce înseamnă spaţiul.
Pelorat holbă ochii spre el. Apoi râse scurt:
— Golan, nu cred că vreau să ştiu asta.
— Bineînţeles că nu, Janov, pentru că n-ai idee cât reprezintă ceea ce aşteaptă să fie cunoscut. Lasă nesiguranţa! Hai în camera mea!
Trevize îl apucă de mână şi-l trase după el. În timp ce se aşeza în faţa computerului zise:
— Janov, ai văzut vreodată Galaxia? Ai privit-o?
— Te referi la cer? întrebă Pelorat.
— Sigur. La ce altceva?
— L-am văzut ca toată lumea. E de ajuns să ridici privirea ca să-l vezi.
— Ai contemplat vreodată cerul într-o noapte senină, când Diamantele se aflau sub linia orizontului?
“Diamantele” erau cele câteva stele suficient de apropiate şi de luminoase care aveau o strălucire medie pe cerul nopţii planetei Terminus. Formau un mic grup care se întindea pe o lăţime de numai douăzeci de grade şi, în cea mai mare parte a nopţii, se aflau sub linia orizontului. În afară de acel grup, mai existau o puzderie de stele foarte slab luminoase care abia puteau fi zărite cu ochiul liber. Nu se întrezărea decât licărirea palidă a Galaxiei, singura privelişte posibilă de pe o lame ca Terminus, situată la marginea extremă a spiralei celei mai îndepărtate a Galaxiei.
— Cred că da, dar ce să contemplu? E o privelişte normală.
— Bineînţeles că-i aşa, se porni Trevize. Tocmai de aceea nimeni n-o admiră. De ce să te uiţi mai atent dacă o poţi vedea oricând? Acum, însă, o vei vedea, dar nu de pe Terminus, unde ceaţa şi norii te împiedică tot timpul. O vei admira cum nu ţi s-a întâmplat niciodată pe Terminus, indiferent cât de mult ai făcut-o sau cât de limpede sau întunecat ar fi fost cerul. Ce mult aş vrea să nu fi ieşit în spaţiu până acum, astfel încât, la fel ca şi tine, să pot vedea Galaxia în frumuseţea ei pură pentru întâia dată.
Împinse un scaun către Pelorat:
— Stai jos, Janov. S-ar putea să dureze puţin. Trebuie să mă familiarizez cu computerul. Din câte am simţit deja, ştiu că imaginea e holografică aşa că nu vom avea nevoie de ecran. Computerul stabileşte legătura direct cu creierul meu, dar cred că îl pot face să proiecteze o imagine obiectivă pe care s-o vezi şi tu. Stinge lumina, te rog! Ei, ce nătâng sunt! Voi pune computerul să facă asta. Rămâi pe loc.
Trevize intră în legătură cu computerul care îi prinse mâna cu căldură şi intimitate.
Lumina se stinse gradat şi Pelorat se foi neliniştit în întuneric.
— Nu te agita, Janov, îl calmă Trevize. S-ar putea să întâmpin dificultăţi în controlarea computerului, dar voi proceda cu precauţie şi de aceea te rog să ai răbdare. Acum vezi? Semiluna aceea.
Era suspendată în bezna din faţa lor. La început neclară şi parcă învăluită în aburi uşori, dar devenind tot mai clară şi mai strălucitoare.
Pelorat era atât de copleşit încât abia reuşi să întrebe:
— Terminus? Suntem chiar atât de departe de el?
— Da, pentru că nava se deplasează cu viteză mare.
Traiectoria navei descrise o curbă în partea înnoptată a Terminusului care apărea ca o semilună puternic luminată. Trevize se simţi brusc îmboldit de ideea de a efectua un arc larg pentru ca nava să ajungă deasupra suprafeţei planetei unde era zi pentru a i-o arăta în toată splendoarea, dar se abţinu.
Poate că Pelorat ar fi văzut ceva cu totul nou, dar frumuseţea ar fi fost destul de comună. Existau prea multe fotografii, harţi globuri. Orice copil ştia cum arată Terminus din spaţiu. O planetă acoperită de apă într-o proporţie mai mare decât majoritatea planetelor. O planetă bogată în apă dar săracă în minerale, potrivită agriculturii dar cu o industrie grea nu deosebit de dezvoltată, însă cea mai bună din Galaxie în privinţa tehnologiilor avansate şi a miniaturizării.
Dacă ar putea determina computerul să folosească microunde pe care să le transforme într-un model vizibil, ar vedea oricare dintre cele zece mii de insule locuite ale Terminusului împreună cu singura insulă suficient de mare pentru a fi considerată continent, unde se afla Terminus City şi…
Întoarce-te!
Fusese doar un gând, un exerciţiu de voinţă, însă imaginea se schimbă imediat. Semiluna strălucitoare se deplasă spre periferia câmpului vizual şi dispăru. Vedea acum doar spaţiul întunecat, lipsit de stele.
Pelorat îşi drese glasul şi zise:
— Aş vrea să readuci imaginea Terminusului, băiete. Parcă aş fi orbit.
În vocea lui se făcu simţită încordarea.
— N-ai orbit. Priveşte!
Crâmpeie străvezii de ceaţă le apărură în faţă. Ceaţa se destrămă şi deveni tot mai strălucitoare până când întreaga încăpere păru să radieze.
Îndepărtează!
Un alt exerciţiu de voinţă şi Galaxia se îndepărtă, de parcă ar fi fost privită printr-un ochean întors, a cărui capacitate de micşorare a imaginii creştea clipă de clipă. Galaxia se contractă şi deveni o structură cu luminozitate variabilă.