Contrast!
Imaginea câştigă în luminozitate, fără a-şi schimba dimensiunea şi întrucât sistemul stelar de care aparţinea Terminus era situat deasupra planului galactic, Galaxia nu se vedea exact din margini. Era o dublă spirală puternic scurtată către extremităţi, cu şiruri întunecate de nebuloase care părăseau marginea pâlpâitoare de pe partea în care se afla Terminus. Pâcla lăptoasă a nucleului, îndepărtată şi micşorată din cauza distanţei, părea neînsemnată.
Profund impresionat, Pelorat spuse în şoaptă:
— Ai avut dreptate. N-am văzut-o niciodată astfel. Nici nu visam că există atâtea detalii.
— Nici n-aveai cum. Nu poţi vedea jumătatea exterioară atunci când atmosfera Planetei se află între tine şi Galaxie. De pe suprafaţa Terminusului abia dacă reuşeşti să întrezăreşti nucleul.
— Ce păcat că imaginea frontală e atât de apropiată.
— Nu neapărat. Computerul ţi-o poate prezenta din orice unghi. Trebuie doar să-mi exprim dorinţa asta şi nici măcar nu-i nevoie s-o fac cu voce tare.
Schimbă coordonatele!
Acest exerciţiu de voinţă nu semăna nicidecum cu un ordin precis, totuşi imaginea Galaxiei începu să sufere o uşoară modificare; mintea lui îndruma computerul, iar acesta trebuia să se supună dorinţei lui.
Imaginea Galaxiei se roti încet, astfel încât acum putea fi văzută la unghiuri drepte faţă de planul galactic. Se întindea ca un vârtej gigantic şi strălucitor, cu rotunjimi învăluite în beznă, cu roiuri luminoase şi cu o incandescenţă centrală unde nu se putea distinge nici un detaliu.
— Cum reuşeşte computerul să vadă Galaxia din poziţia asta, care trebuie ca se află la o depărtare de peste cincizeci de mii de parseci? întrebă Pelorat, apoi adăugă cu o şoaptă reţinută: Te rog să mă ierţi că întreb. Nu înţeleg.
— Ştiu la fel de puţine lucruri despre computerul acesta ca şi tine. Dar până şi un computer simplu poate regla coordonatele pentru a prezenta Galaxia din orice unghi, începând cu ceea ce se poate detecta dintr-o poziţie normală, prezentând, adică, imaginea care apare din locul unde se află computerul în spaţiu. Bineînţeles că foloseşte doar informaţiile pe care le poate detecta dintru început, aşa că, atunci când ne prezintă o vedere mai largă, vor apare anumite goluri şi neclarităţi. În cazul acesta, totuşi…
— Da?
— Avem o imagine excelentă. Bănuiesc că e echipat cu o hartă completă a Galaxiei şi ne-o poate arăta la fel de lesne din orice unghi!
— Ce înţelegi prin hartă completă?
— Coordonatele spaţiale ale fiecărei stele care trebuie să fie în băncile de memorie ale computerului.
— Ale fiecărei stele? făcu Pelorat vădit impresionat.
— Ei, probabil că nu pentru toate cele trei sute de miliarde. Cu siguranţă că ale stelelor care luminează planete populate şi probabil că sunt incluse şi cele din clasa de spectru K, precum şi cele mai luminoase. Asta ar însemna aproximativ şaptezeci şi cinci de miliarde.
— Orice stea a vreunui sistem populat?
— N-aş vrea să susţin ceea ce nu ştiu sigur; probabil că nu-s toate. La urma urmelor, pe vremea lui Hari Seldon erau douăzeci şi cinci de milioane de sisteme populate, ceea ce ar părea mult, însă asta înseamnă doar o stea din o mie două sute. Iar apoi, în cele cinci secole ce au urmat, destrămarea Imperiului nu a împiedicat colonizarea altor sisteme. Cred mai degrabă că situaţia asta a încurajat colonizările. Mai sunt încă o mulţime de planete locuibile către care umanitatea se poate extinde, aşa că s-ar putea ca ele să fi sporit la treizeci de milioane. Există chiar posibilitatea ca cele recent colonizate să nu figureze în documentele Fundaţiei.
— Dar cele vechi? Acestea ar trebui să fie incluse, fără nici o excepţie.
— Aşa-mi imaginez. Nu pot băga mâna-n foc, desigur, dar m-ar mira ca vreun sistem locuit de multă vreme să lipsească din documente. Să-ţi arăt ceva, asta dacă posibilităţile mele de a controla computerul merg atât de departe.
Trevize făcu un efort să-şi încordeze mâinile care părură să se cufunde şi mai mult în strânsoarea uşoară a computerului. Poate că nici n-ar fi trebuit să facă asta; ajungea să gândească simplu şi fără grabă: Terminus!
Nici nu se închegă bine gândul că îi şi apăru, ca răspuns, imaginea unui diamant de un roşu orbitor, aşezat chiar la marginea vârtejului.
— Uite soarele nostru, zise el mişcat. Asta-i steaua în jurul căreia se roteşte Terminus.
— Aha! exclamă Pelorat cu o şoaptă nesigură.
Un punct de un galben strălucitor căpătă viaţă într-un grup numeros de stele din chiar inima Galaxiei, situat însă într-o parte a incandescenţei centrale. Era mai apropiat de marginea Galaxiei spre care se afla Terminus.
— Iar acela, zise Trevize, este soarele Trantorului.
Se auzi un nou oftat, apoi Pelorat îndrăzni:
— Sigur? Se spune că Trantor este situat în centrul Galaxiei.
— Într-un fel chiar este. Foarte aproape de centru, atât cât să poată fi locuibil. E mai apropiat decât orice alt sistem populat. O gaură neagră formează adevăratul centru al Galaxiei, iar ea are masa a circa un milion de stele, astfel că reprezintă un loc de o violenţă deosebită. După câte ştiu, nu există viaţă acolo şi probabil că nici nu poate exista. Trantor face parte din subinelul cel mai apropiat de centru al braţelor spiralei şi crede-mă că dacă-ai vedea cerul nopţii de acolo ai avea impresia că se află exact în miezul Galaxiei. E înconjurat de o aglomerare extrem de bogată de stele.
— Golan, ai fost pe Trantor? întrebă Pelorat plin de invidie.
— Nu tocmai, însă am văzut reprezentări holografice ale cerului său.
Trevize aruncă o privire întunecată către Galaxie. În căutarea celei de-a Doua Fundaţii, pe vremea Catârului toată lumea cercetase hărţile Galactice şi pe această temă fuseseră scrise şi filmate nenumărate volume.
Şi toate astea pentru că Hari Seldon afirmase, de la început, că a Doua Fundaţie va fi întemeiată “la celălalt capăt” al Galaxiei, numind acel loc “Capătul Stelei”.
La celălalt capăt al Galaxiei! Exact în clipa când Trevize gândi asta, se ivi o linie delicată şi albastră care se întindea de la Terminus prin gaura neagră din centrul Galaxiei, către cealaltă extremitate. Trevize tresări fără să-şi dea seama. Nu ceruse în mod explicit linia, dar se gândise la ea destul de limpede şi asta îi fusese suficient computerului.
Dar bineînţeles că ruta în linie dreaptă către partea opusă a Galaxiei nu înseamnă neapărat un indiciu privind “celălalt capăt” la care se referise Seldon. Doar Arkady Darell (dacă ar fi fost să dea crezare autobiografiei ei) fusese cea care folosise expresia “un cerc nu are capăt” pentru a arăta ceea ce acum toată lumea considera drept adevărat…
Şi, cu toate că Trevize încercă să-şi înăbuşe gândul, computerul fusese mai iute decât el. Linia albastră se şterse şi în locul ei apăru un cerc ce aproape că tivea cu albastru Galaxia şi trecea prin punctul roşu aprins, adică prin soarele Terminusului.
Un cerc nu are capăt, iar dacă cercul începe la Terminus, şi pornim în căutarea celuilalt capăt, asta n-ar însemna altceva decât o revenire pe Terminus, şi exact acolo trebuia să fi fost întemeiată a Doua Fundaţie, populând aceeaşi lume ca şi Prima.
Dar dacă în realitate nimeni n-o găsise, şi aşa-zisa descoperire a celei de-a Doua Fundaţii rămăsese o iluzie, arunci ce era de făcut? În această situaţie ce altceva, în afară de linia dreaptă şi de cerc, ar putea clarifica totul?
— Ai început să creezi iluzii? întrebă Pelorat. Ce-i cu cercul acela albastru?