— Testam comenzile. Ai vrea să localizăm Pământul? După câteva clipe de tăcere, Pelorat se hotărî să vorbească:
— Glumeşti?
— Nu. Să încercăm.
Încercă, dar nu se-ntâmplă nimic.
— Regret, zise Trevize.
— Nu e acolo? Nu există Pământul?
— Presupun că am gândit greşit comanda, deşi nu mi se pare posibil. Mai degrabă cred că Pământul nu este inclus pe lista pe care o are computerul la dispoziţie.
— Ar putea figura sub un alt nume.
Trevize prinse ideea din zbor:
— Sub ce nume, Janov?
Pelorat rămase tăcut şi, la adăpostul întunericului, Trevize zâmbi. Se gândi că o dată cu trecerea vremii exista posibilitatea ca lucrurile să se clarifice. Să mai aştepte puţin. Să nu forţeze lucrurile. Apoi, în mod deliberat, schimbă subiectuclass="underline"
— Mă întreb dacă am putea manipula timpul.
— Timpul? Şi cum am putea face asta?
— Galaxia se roteşte. Terminusului îi trebuie aproximativ jumătate de miliard de ani pentru a efectua o rotaţie completă de-a lungul circumferinţei mari a Galaxiei. Stelele mai apropiate de centru termină această călătorie mult mai repede, desigur. S-ar putea ca în computer să existe date referitoare la mişcarea fiecărei stele faţă de gaura neagră centrală şi, dacă e aşa, vom comanda computerului să multiplice fiecare mişcare de milioane de ori astfel încât să facă vizibil efectul de rotaţie. Să încerc să-i comand asta.
Comunică instrucţiunea şi nu putu să nu-şi simtă muşchii încordându-se sub efortul de voinţă pe care-l exercită, ca şi cum ar fi cuprins Galaxia în braţe şi ar fi accelerat-o, răsucind-o, obligând-o să se rotească, şi ar fi întâmpinat o rezistenţă uriaşă în această teribilă încercare.
Galaxia se mişcă. Încet, maiestuos, ea se rotea în direcţia în care ar fi trebuit să se mişte pentru ca braţele spiralei să se strângă. Timpul se scurgea nebănuit de repede — un timp fals, artificial — şi în această mişcare stelele deveniră licăriri evanescente.
Ici şi colo, unele dintre cele mai mari căpătară o culoare roşu înşhis, crescând în strălucire pe măsură ce redeveneau gigante roşii. Iar apoi, o stea dintr-o aglomerare centrală explodă fără să scoată vreun sunet producând o văpaie orbitoare care, pentru o fracţiune de secundă, întunecă restul Galaxiei şi apoi se mistui. După aceea mai văzură o explozie într-unul dintre braţele spiralei, apoi alta, nu departe de prima.
— Supernove, spuse Trevize cu o voce tremurătoare.
Putea computerul să anticipeze cu precizie ce stele vor exploda şi când? Ori folosea doar un model simplificat care servea pentru a arata viitorul stelelor în termeni mai degrabă generali decât exacţi?
Cu o voce gâtuită de emoţie, Pelorat reuşi să îngaime:
— Galaxia seamănă cu o vietate care se târăşte prin spaţiu.
— Aşa e, spuse Trevize, dar am obosit. Dacă nu învăţ să transmit instrucţiuni cu mai puţin efort, nu voi putea continua jocul acesta prea multă vreme.
Se desprinse. Galaxia îşi încetini mişcarea, apoi se opri, se înclină până reveni la poziţia laterală din care o văzuseră la început.
Trevize închise ochii şi trase cu nesaţ aer în piept. Simţi cum Terminus se făcea tot mai mic în urma lor, în timp ce ultimele crâmpeie de atmosferă se răreau. Simţi toate navele aflate în spaţiul din jurul Terminusului.
Nu-i trecu prin minte să verifice dacă se putea constata ceva neobişnuit în legătură cu vreuna dintre navele acelea. Exista oare o navă care să posede acţionare gravitică la fel ca şi nava lui şi a cărei traiectorie să o copieze pe a sa mai mult decât ar fi admis legile probabilităţii?
5 — Oratorul
17
TRANTOR!
Vreme de opt mii de ani fusese capitala unei puternice entităţi politice care cuprinsese o uniune mereu crescândă de sisteme planetare. Douăsprezece mii de ani după aceea devenise capitala unei entităţi politice care includea întreaga Galaxie. Constituia centrul, inima, chintesenţa Imperiului Galactic.
Imperiul nu putea fi conceput fără ca mai întâi să te gândeşti la Trantor.
Trantor nu atinsese apogeul dezvoltării sale decât atunci când destrămarea Imperiului devenise ireversibilă. De fapt, nimeni nu băgase de seamă că Imperiul îşi pierduse capacitatea de progres şi de a privi în exterior, deoarece Trantor era înveşmântat în metal strălucitor.
Dezvoltarea culminase prin extinderea oraşului la dimensiunile întregii planete. Populaţia se stabilise (prin lege) la patruzeci şi cinci de miliarde şi singura suprafaţă acoperită de verdeaţă rămăsese în jurul Palatului Imperial şi a complexului compus din Biblioteca şi Universitatea Galactică.
Suprafaţa de uscat şi apă era îmbrăcată în metal. Zonele fertile şi deşertice fuseseră de asemenea înghiţite şi transformate în aglomerări umane, adevărate jungle administrative, complexităţi computerizate, vaste spaţii de depozitare şi păstrare a alimentelor şi a pieselor de schimb. Lanţurile muntoase fuseseră retezate iar depresiunile nivelate. Nesfârşitele coridoare ale oraşului, săpate sub nivelul platourilor continentale şi al oceanelor se transformaseră în gigantice bazine subterane destinate acvaculturii — singura (şi neîndestulătoarea) sursă internă de hrană şi de minerale.
Legăturile cu Lumile Exterioare, de la care Trantor îşi obţinea resursele trebuincioase, depindeau de miile de spaţio-porturi, de zecile de mii de nave de luptă, de sutele de mii de nave comerciale; de milioanele de nave de transport.
Nici un oraş de mărime comparabilă nu suferise asemenea transformări într-o perioadă de timp atât de scurtă. Nici o planetă din Galaxie nu folosise energia solară într-o asemenea măsură şi nici nu făcuse eforturi atât de disperate pentru a evacua căldura reziduală. Radiatoarele ajungeau până la straturile mai rarefiate ale atmosferei în timpul nopţii, şi erau readuse sub carapacea de metal a oraşului în cursul zilei. Planeta se rotea, iar radiatoarele se ridicau tot mai sus o dată cu căderea nopţii şi coborau încet-încet pe măsură ce lumina zilei creştea. Aşa se făcea că Trantor avea o asimetrie artificială care aproape că devenise simbolul său.
Ajuns la un asemenea apogeu, Trantor conducea Imperiul!
Îl conducea în mod ineficient, însă nimeni şi nimic n-ar fi fost în stare să guverneze bine. Imperiul era prea întins pentru a fi condus de pe o singură lume chiar sub domnia celui mai activ dintre împăraţi. Şi cum ar fi putut Trantor să guverneze cu succes când, în cursul secolelor de destrămare, coroana Imperială devenise obiect de tranzacţie între politicieni şireţi şi incompetenţi care nu vedeau mai departe de vârful nasului, iar birocraţia se transformase treptat într-o clasă de oameni coruptibili?
Dar chiar şi în perioadele sale cele mai sumbre, exista ceva care făcea întreaga maşinărie să funcţioneze în continuare. Fără Trantor, Imperiul Galactic n-ar fi putut merge înainte.
Imperiul se năruia neîncetat, dar atâta vreme cât Trantor rămânea în locul său, esenţa Imperiului se păstra si-şi menţinea un aer de mândrie, eternitate, tradiţie şi putere şi, de ce nu, de exaltare.
Numai atunci când s-a produs ceea ce era de neconceput — când Trantor s-a prăbuşit şi a fost devastat, cetăţenii săi ucişi cu milioanele şi lăsaţi să moară de foame cu miliardele; când impunătoarea carcasă de metal a fost sfârtecată, găurită, topită sub atacurile flotei “barbare” — abia atunci s-a considerat că Imperiul se prăbuşise. Supravieţuitorii fostei mari puteri au continuat să distrugă ceea ce mai rămăsese întreg şi, în decursul unei generaţii, din cea mai impunătoare planetă cunoscută de umanitate, Trantor devenise un neînchipuit vălmăşag de mine.