Asta se întâmplase cu aproximativ două secole şi jumătate în urmă. Pentru restul Galaxiei, Trantor rămăsese în amintirea tuturor aşa cum fusese odinioară. Avea să dăinuie pe vecie ca scenă preferată a romanelor istorice, simbolul şi amintirea duioasă a trecutului, cuvântul îndrăgit în maxime precum: “Toate drumurile stelare duc spre Trantor”, sau “Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de pe Trantor” sau “Cum frumosul şi urâtul tot aşa Trantor şi lutul”.
Asta, pentru restul Galaxiei…
Pentru Trantor, însă, acest lucru nu era adevărat. Trantor! Imaginea vechiului Trantor fusese uitată cu totul. Metalul de la suprafaţă dispăruse aproape complet. Trantor era acum o lume cu o populaţie redusă, formată din fermieri care produceau pentru ei înşişi, un loc unde rareori ajungeau nave comerciale care, atunci când soseau, nu erau primite cu multă bucurie. Însuşi cuvântul “Trantor”, încă folosit în mod oficial, dispăruse din limbajul oamenilor. Trantorienii o numeau acum “Comin”, ceea ce în dialectul lor ar fi reprezentat “Cămin” din Galactica Standard.
Quindon Shandess se gândea la toate acestea şi la multe altele în timp ce stătea liniştit, într-o binecuvântată stare de semiadormire, în care putea să-şi lase mintea să hoinărească în voie.
Era Prim Orator al celei de-a Doua Fundaţii de optsprezece ani şi, dacă gândirea lui avea să-şi păstreze vigoarea şi abilitatea de a continua războaiele politice, putea să-şi mai păstreze poziţia încă zece sau doisprezece ani.
El era omologul, altfel spus, imaginea în oglindă a Primarului de pe Terminus, care cârmuia Prima Fundaţie, dar se deosebea foarte mult de acesta în toate privinţele. Primarul Terminusului era cunoscut în întreaga Galaxie, iar, ca urmare, Prima Fundaţie reprezenta “Fundaţia” pentru toate lumile. Primul Orator al celei de-a Doua Fundaţii era cunoscut doar colaboratorilor săi.
Şi cu toate acestea, cea care deţinea adevărata putere, sub conducerea sa şi a predecesorilor săi, era cea de-a Doua Fundaţie. Prima Fundaţie deţinea întâietatea în domeniul puterii fizice, al tehnologiei şi al armelor. A Doua Fundaţie deţinea supremaţia în domeniul puterii mentale, al gândirii şi al capacităţii de control. În cazul oricărui fel de conflict între cele două, ce importanţă ar fi avut numărul de nave şi de arme aflat la dispoziţia Primei Fundaţii dacă a Doua Fundaţie controla gândirea celor care acţionau navele şi armele?
Dar cât se va mai putea bucura această putere secretă?
Ca al douăzeci şi cincilea Prim Orator, purtase povara acestei îndatoriri mai multă vreme decât alţi predecesori. Oare nu s-ar cuveni să renunţe la poziţie şi să le facă loc aspiranţilor mai tineri? Unul dintre ei ar fi fost Oratorul Gendibal, cel mai dornic şi recent primit dintre membrii Mesei. Shandess era preocupat de întâlnirea din acea seară. Avea să aştepte cu acelaşi interes şi posibila preluare a funcţiei într-o buna zi?
Răspunsul la această întrebare era că Shandess nu se gândea serios să-şi părăsească poziţia. Ţinea prea mult la ea.
Rămânea pe loc pentru că, în ciuda vârstei înaintate, era perfect capabil să-şi onoreze îndatoririle. Albise, dar părul îi fusese dintotdeauna mai decolorat şi-l purta foarte scurt, astfel încât culoarea nu avea mare importanţă. Ochii îi erau albaştri spălăcit, iar îmbrăcămintea se conforma stilului auster al fermierilor de pe Trantor.
Primul Orator putea coborî în mijlocul poporului Hamish, trecând neobservat, dar păstrându-şi totuşi puterile ascunse. Dacă îşi concentra mintea şi privirea putea determina oamenii să acţioneze conform dorinţelor lui, fără ca mai târziu aceştia să păstreze vreo amintire despre ceea ce făcuseră.
Rareori se întâmpla aşa ceva. Aproape niciodată. Regula de Aur a celei de-a Doua Fundaţii suna: “Să nu întreprinzi nimic decât dacă trebuie, iar când trebuie să acţionezi, ezită.”
Primul Orator lăsă să-i scape un oftat uşor. Viaţa în vechea Universitate, în vecinătatea grandoarei încărcată de melancolia ruinelor Palatului Imperial, nu se putea să nu-l îndemne uneori să cugete la Regula de Aur.
Pe vremea Marii Devastări, Regula de Aur fusese pusă la mare şi grea încercare. Nu se găsise nici o cale de salvare a Trantorului fără a sacrifica Planul Seldon privind întemeierea celui de-al Doilea Imperiu. Cruţarea vieţii a patruzeci şi cinci de miliarde ar fi reprezentat o atitudine umană, dar această alternativă însemna păstrarea Primului Imperiu, ceea ce n-ar fi dus decât la amânarea verdictului. Peste alte câteva secole s-ar fi ajuns la o distrugere şi mai mare şi probabil că niciodată nu s-ar mai fi putut întemeia al Doilea Imperiu.
Primii Oratori de odinioară concepuseră vreme de zeci de ani Devastarea care fusese anticipată cu claritate, însă nu întrevăzuseră nici o soluţie, nici o modalitate de a asigura şi salvarea Trantorului şi impecabila constituire a celui de-al Doilea Imperiu. Fusese ales răul cel mai mic, iar Trantor pierise!
La vremea aceea, membrii celei de-a Doua Fundaţii reuşiseră să salveze ca prin urechile acului complexul Universitate/Bibliotecă şi trebuie spus că şi această soluţie crease un sentiment de vinovăţie. Cu toate că nimeni nu putuse demonstra că păstrarea intactă a complexului contribuise la ridicarea meteorică a Catârului, unii intuiau că trebuia să existe o legătură între acestea.
Asta era cât pe ce să năruiască toate planurile!
Şi totuşi, după zecile de ani ale Devastării şi ale Catârului, sosise Secolul de Aur al celei de-a Doua Fundaţii.
Înainte de asta, după moartea lui Seldon, membrii celei de-a Doua Fundaţii se îngropaseră în Bibliotecă precum cârtiţele, vreme, de peste două secole şi jumătate, în intenţia de a se da la o parte din calea susţinătorilor Imperiului. Într-o societate îndreptându-se spre ruină şi căreia îi păsa din ce în ce mai puţin de Biblioteca Galactică, numită în fel şi chip, ei slujeau ca bibliotecari, iar instituţia căzuse în desuetudine, ceea ce se potrivea perfect scopurilor lor.
Duceau o viaţă nedemnă şi umilă. Nu contribuiau decât la conservarea Planului, în timp ce departe, la capătul Galaxiei, Prima Fundaţie lupta din răsputeri să supravieţuiască împotriva atacurilor unor duşmani mai puternici decât ea, fără a primi ajutor din partea celei de-a Doua Fundaţii şi fără a avea măcar cunoştinţă de existenţa ei.
A Doua Fundaţie a fost eliberată prin Marea Devastare — un alt motiv pentru care nimeni şi nimic n-a împiedicat Devastarea (tânărul Gendibal, care era curajos, afirmase recent că eliberarea fusese motivul principal).
După Marea Devastare, Imperiul dispăruse şi, în vremurile ce urmaseră, supravieţuitorii de pe Trantor nu călcaseră nechemaţi pe teritoriul celei de-a Doua Fundaţii. Aceasta se îngrijise ca întregul complex Universitate / Bibliotecă, rămas intact după Devastare, să supravieţuiască şi Marii Reînnoiri. Fuseseră păstrate şi ruinele Palatului. Metalul dispăruse de pe cea mai mare parte a lumii. Uriaşele şi nesfârşitele coridoare fuseseră acoperite, umplute, răsucite, distruse, uitate; toate se aflau acum sub stânci şi sol — cu excepţia acestui loc, unde metalul încă mai înconjura clădirile antice.
Complexul putea fi asemuit unui impunător monument închinat măreţiei, un mausoleu al Imperiului, însă pentru poporul Hamish acestea erau locuri bântuite de duhuri, populate de stafii care nu trebuiau tulburate. Doar membrii Fundaţiei mai puneau piciorul prin coridoarele străvechi ori atingeau pereţii strălucitori din titan.
Şi chiar şi aşa, din cauza Catârului care sosise pe Trantor, totul era cât pe ce să se năruiască. Ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi aflat adevărul despre lumea pe care o locuise o vreme? Armele lui fizice erau cu mult mai puternice decât cele aflate la dispoziţia celei de-a Doua Fundaţii, iar armele lui mentale aproape la fel de redutabile. Necesitatea de a nu întreprinde nimic în afară de ceea ce trebuia şi înţelegerea faptului că orice şansă de a câştiga o bătălie imediată putea purta în sine germenele unui eşec de proporţii mai mari, ar fi împiedicat a Doua Fundaţie să acţioneze.