— Presupun că nu pot nega.
— “Presupuneţi”. Spuneţi-ne: această imagine este o înşelătorie, un truc ieftin, pus la cale de cineva cu un anume scop?
— Nu. Nu susţin aşa ceva, oftă Trevize.
— Sunteţi gata să afirmaţi că mesajele pe care Hari Seldon ni le transmite sunt manipulate, într-un fel sau altul, de către cineva?
— Nu. N-am nici un motiv să cred că ar fi posibilă sau utilă o asemenea manipulare.
— Înţeleg. Aţi fost martor la ultima apariţie a imaginii lui Seldon. Vi s-a părut că această analiză, pregătită acum cinci şute de ani, nu reflectă îndeaproape situaţia concretă de astăzi?
— Dimpotrivă, zise Trevize înveselit dintr-o dată. S-a potrivit foarte bine.
Kodell păru să nu ia în seamă buna dispoziţie a lui Trevize:
— Şi totuşi, domnule Consilier, după apariţia lui Seldon susţineţi că Planul Seldon nu există.
— Desigur. Susţin că nu există tocmai pentru că analiza s-a dovedit prea perfectă…
Kodell oprise înregistrarea:
— Domnule Consilier, după apariţia lui Seldon mai susţineţi că Planul Seldon nu există?
— De unde ştiţi? După apariţie, nimeni n-a avut prilejul să vorbească cu prietenul meu Compor, informatorul dumneavoastră.
— Am bănuit, domnule Consilier. Şi să zicem că aţi răspuns deja: “Desigur”. Dacă veţi spune asta încă o dată, fără a mai adăuga elemente de prisos, vom putea continua discuţia.
— Desigur, făcu Trevize ironic.
— Bun, aprobă Kodelf, voi alege acel “Desigur” care sună mai natural. Vă mulţumesc, domnule Consilier, şi opri din nou instalaţia de înregistrare.
— Asta-i tot?
— Pentru ceea ce vreau să demonstrez, da.
— Mi-e foarte limpede că vă trebuie un grup de întrebări şi răspunsuri pe care să le puteţi prezenta Terminusului şi întregii Federaţii a Fundaţiei cu scopul de a dovedi că accept pe de-a-ntregul legenda Planului Seldon. Asta înseamnă că dacă voi exprima public vreo îndoială voi fi considerat de-a dreptul scrântit sau nebun.
— Sau chiar trădător în ochii unei mulţimi extaziate care consideră Planul drept esenţial pentru siguranţa Fundaţiei. Probabil că nu va fi nevoie să facem publice aceste afirmaţii, domnule Consilier, dacă ajungem la o înţelegere, dar vom avea grijă ca Federaţia să le audă dacă ne siliţi la măsuri extreme.
— Domnule, izbucni Trevize, cum de puteţi fi atât de nesăbuit încât să nu vă intereseze cât de cât ceea ce am de spus?
— Ca fiinţă umană, mă interesează foarte mult şi, dacă vom găsi momentul potrivit, vă voi asculta cu atenţie şi cu doza cuvenită de scepticism. Totuşi, ca Director al Siguranţei, în aceste clipe am exact ce-mi trebuie.
— Sper că vă daţi seama că nici dumneavoastră, nici primarul nu veţi trage vreun folos din asta.
— E foarte ciudat, dar nu împărtăşesc această părere. Acum veţi pleca. Escortat, desigur.
— Unde voi fi dus?
Kodell îl învrednici cu un zâmbet:
— La revedere, domnule Consilier. N-aţi cooperat perfect, dar dacă m-aş fi aşteptat la aşa ceva din partea dumneavoastră ar fi însemnat să dau dovadă de lipsă de realism.
Îi întinse mâna.
Ridicându-se în picioare, Trevize ignoră mâna întinsă, îşi îndreptă centironul şi zise:
— Nu veţi reuşi decât să amânaţi inevitabilul. Mai devreme sau mai târziu vor apare şi alţii care să gândească la fel ca mine. Întemniţarea sau uciderea mea n-ar crea decât uimire şi ar da naştere mai curând unor idei asemănătoare. În cele din urmă, adevărul şi eu vom triumfa.
Kodelî îşi retrase mâna şi clătină încet din cap:
— Serios, Trevize. Eşti tare nesăbuit.
4
Cele două gărzi veniră abia la miezul nopţii pentru a-l elibera pe Trevize din camera din sediul Siguranţei care, trebui el să recunoască, era luxoasă. Luxoasă, dar sub cheie. Oricum ar fi numit-o, tot celulă de închisoare rămânea.
Trevize avu mai bine de patru ore pentru o evaluare amară a situaţiei în care se afla, păşind aproape tot timpul încoace şi încolo, incapabil să-şi găsească liniştea.
De ce avusese încredere în Compor?
De ce nu? Lăsase impresia că-l aprobase întru totul. Ba nu, nu era numai asta. Păruse dispus să se lase convins de argumente. Nu, nici acest lucru nu era adevărat,. Lăsase impresia că e atât de prost, atât de uşor de dominat, într-atât de lipsit de gândire şi de păreri proprii, încât Trevize se bucurase de şansa ce i se oferise de a-l folosi drept cameră de rezonanţă foarte comodă. Compor îl ajutase pe Trevize să-şi exprime părerile cu voce tare şi să şi le limpezească. Îi fusese de folos, şi Trevize avusese încredere în el pentru simplul motiv că îi convenise această situaţie.
Acum, însă, era inutil să încerce să analizeze dacă s-ar fi cuvenit să descopere adevăratele intenţii ale lui Compor. Ar fi trebuit să urmeze acel sfat simplu şi generaclass="underline" “Să nu te încrezi în nimeni”.
Dar poţi trăi fără a avea încredere în cineva?
Se părea că aceasta era calea de urmat.
Şi cine şi-ar fi închipuit că Branno va îndrăzni să elimine un Consilier din şedinţa de Consiliu şi că nimeni dintre ceilalţi Consilieri nu va interveni pentru a-l apăra pe unul dintre ai lor? Chiar dacă îl dezaprobaseră din adâncul inimilor pe Trevize, chiar dacă ar fi fost gata să-şi dea până şi ultima picătură de sânge ca să apere punctul de vedere al lui Branno, tot ar fi trebuit, măcar din principiu, să se opună unei violări a prerogativelor lor. Până şi Branno cea de bronz, cum mai era numită uneori, acţionase cu o rigiditate ieşită din comun…
Doar dacă nu era şi ea constrânsă…
A, nu! Aceasta ar fi calea sigură spre nebunie!
Şi totuşi…
Mintea îi lucra febril şi precaut, iar în momentul în care sosiră gărzile, gândurile i se învălmăşiseră în minte.
— Veniţi cu noi, domnule Consilier, spuse cu gravitate cel mai în vârstă dintre ei.
Insigna dovedea că era locotenent. Avea o mică cicatrice pe obrazul drept şi părea obosit de parcă ar fi stat mult peste program măcinându-şi timpul în aşteptare şi inactivitate, situaţie aproape normală în cazul unui soldat al cărui popor trăise paşnic de mai bine de-un veac.
Trevize nu păru impresionat:
— Numele dumitale, Locotenente.
— Sunt Locotenent Evander Sopellor, domnule Consilier.
— Sper că înţelegi că încâlci legea, Locotenent Sopellor. Nu ai dreptul să arestezi un Consilier.
— Acesta este ordinul pe care l-am primit, domnule.
— N-are importanţă. Nu ţi se poate ordona să arestezi un Consilier. Cred că-ţi dai seama c-ai putea fi deferit curţii marţiale pentru această acţiune.
— Nu sunteţi în stare de arest, domnule Consilier.
— În cazul acesta nu trebuie să merg cu dumneata, aşa e?
— Ni s-au transmis instrucţiuni să vă escortăm la domiciliu.
— Ştiu şi singur drumul.
— Şi să vă protejăm.
— De ce? Sau împotriva cui?
— De orice mulţime ce s-ar putea strânge.
— La miez de noapte?
— Tocmai de aceea am aşteptat până la miezul nopţii, domnule. Iar acum, pentru binele dumneavoastră, trebuie să vă invit să mergeţi cu noi. Permiteţi-mi să spun — nu ca o ameninţare, ci spre informarea dumneavoastră — că suntem autorizaţi să folosim forţa la nevoie.