Trevize văzuse deja cravaşele neuronice cu care erau înarmaţi cei doi. Se ridică cu un aer care nădăjdui că exprima demnitate:
— Acasă, deci… Ori voi descoperi că vreţi să mă duceţi la închisoare?
— Nu ni s-a ordonat să vă minţim, domnule, zise mândru locotenentul.
Trevize îşi dădu seama că se afla în prezenţa unui profesionist care ar solicita o aprobare chiar şi pentru a minţi şi că, în cazul când i s-ar ordona aşa ceva, expresia feţei şi tonul vocii l-ar da imediat de gol.
— Cer scuze, domnule Locotenent. N-am vrut să las a se înţelege că m-aş îndoi de cuvântul dumitale.
Afară erau aşteptaţi de un vehicul de teren. Strada era pustie şi nu se vedea ţipenie de om. Nici vorbă de mulţimi, dar locotenentul se exprimase corect. Nu spusese că afară se afla sau se va aduna o mulţime. Se referise doar la “orice mulţime care s-ar putea strânge”.
Locotenentul se plasase precaut între Trevize şi vehicul. Trevize nu s-ar fi putut strecura pentru a-şi căuta salvarea prin fugă. Locotenentul urcă imediat după el şi se aşeză în spate.
Vehiculul se urni din loc.
— Presupun că de îndată ce voi ajunge acasă voi putea să-mi văd, liber şi neîngrădit, de treburile mele şi că, de exemplu, aş putea pleca dacă am chef.
— Avem ordin să nu vă deranjăm în nici un fel, domnule Consilier, decât dacă acest lucru contravine ordinului de a vă proteja.
— Contravine? Ce vrea să însemne asta în cazul de faţă?
— Am primit ordin să vă comunic că imediat ce ajungeţi acasă nu puteţi pleca. Străzile nu prezintă siguranţă, iar eu răspund de integritatea dumneavoastră.
— Vrei să spui că voi fi arestat la domiciliu?
— Nu sunt avocat, domnule Consilier. Nu ştiu ce înseamnă asta.
Apoi privi drept înainte, însă îşi menţinu cotul în coasta lui Trevize. Trevize n-ar fi putut să facă nici o mişcare, oricât de mică, fără ca locotenentul să nu-şi dea seama.
Autovehiculul se opri în faţa casei micuţe din suburbia Flexner. În prezent locuia singur — Flavella îl părăsise, obosită de viaţa dezordonată pe care el era silit să o ducă din pricina numeroaselor angajamente pe care le avea de când devenise Consilier — aşa că nu erau speranţe să-l aştepte cineva.
— Acum cobor? întrebă Trevize.
— Voi coborî eu mai întâi, domnule Consilier. Vă vom eseorta.
— Pentru propria-mi siguranţă?
— Da, domnule.
În casă îl aşteptau două gărzi. O lampă de veghe arunca o lumină palidă, iar ferestrele fuseseră date cu o peliculă opacă, astfel că din afară nimeni nu putea privi în casă.
Pentru o clipă, simţi o revoltă împotriva acestei încălcări a intimităţii sale, după care alungă sentimentul cu o uşoară ridicare din umeri. Dacă nici măcar Consiliul n-a îndrăznit să-l apere în şedinţa Camerei, atunci era sigur că propria-i casă nu putea deveni peste noapte un castel.
— Câţi sunteţi cu totul? Un regiment?
— Nu, domnule Consilier, se auzi o voce hotărâtă şi sigură. O singură persoană în afara celor pe care le poţi vedea şi te asigur că te aştept de multă vreme.
Harla Branno, Primarul Terminusului, apăru în cadrul uşii care dădea în camera de zi.
— Avem timp suficient pentru a discuta, de acord?
Trevize făcu ochii mari şi miraţi:
— Toată tevatura asta doar ca sa…
Dar Branno spuse cu o voce înceată, dar autoritară:
— Mai încet, domnule Consilier… Iar voi patru, poftiţi afară. Ieşiţi! Totul va fi în regulă.
Cele patru gărzi salutară şi se răsuciră pe călcâie. Trevize şi Branno rămaseră singuri.
2 — Primarul
5
BRANNO aştepta de o oră, apăsată de gânduri ce nu-i dădeau pace. La drept vorbind, era vinovată de violare de domiciliu, în plus. Încălcând chiar Constituţia, violase drepturile unui Consilier. Potrivit legilor severe pe care Primarii trebuiau să le respecte încă de pe vremea lui Indbur al III-lea şi a Catârului, deci de două secole încoace, ea putea fi pusă sub acuzare.
Totuşi, în această zi, vreme de douăzeci şi patru de ore, ea nu avea dreptul să greşească.
Totul avea să treacă, gândi ea şi se foi neliniştită.
Primele două secole reprezentaseră Epoca de Aur a Fundaţiei, Era Eroică — cel puţin din perspectiva prezentului, dacă nu a nefericiţilor care trăiseră acele vremuri de nesiguranţă. Salvor Hardin şi Hober Mallow fuseseră mari eroi, aproape zeificaţi, astfel încât rivalizaseră cu incomparabilul Hari Seldon. Cei trei formau un reazem solid pe care se ţesuse întreaga legendă a Fundaţiei (şi chiar istoria ei).
Pe vremea aceea, Fundaţia fusese totuşi o lume neînsemnată, exercitând o dominaţie anemică asupra celor Patru Regate şi doar vag conştientă de măsura în care era protejată de Planul Seldon, reuşind să-şi poarte singură de grijă chiar împotriva rămăşiţelor puternicului Imperiu Galactic.
Şi cu cât mai puternică devenea Fundaţia ca entitate politică şi comercială, cu atât mai neînsemnaţi ajunseseră stăpânitorii şi luptătorii ei. Lathan Devers fusese uitat aproape cu totul. Dacă cineva îşi mai aducea aminte de Devers, o făcea fiindcă el sfârşise în mod tragic în minele în care munceau sclavi, iar nu pentru că dusese o luptă inegală, dar încununată de succes, împotriva lui Bel Riose.
În ceea ce-l privea pe Bel Riose, cel mai nobil dintre adversarii Fundaţiei, era şi el aproape şters din amintire, umbrit de statura Catârului, singurul adversar redutabil care întrerupsese Planul Seldon şi învinsese şi stăpânise Fundaţia. Numai el era amintit drept Marele Duşman — cu adevărat ultimul din Cei Mari.
Rareori se menţiona că, în ultimă instanţă, Catârul fusese înfrânt de o femeie pe nume Bayta Darell şi că ea izbândise fără ajutorul altcuiva, chiar nesprijinită de Planul Seldon. Tot astfel, faptul că fiul şi nepotul ei, Toran şi Arkady Darell, învinseseră cea de-a Doua Fundaţie, făcând ca Prima Fundaţie să aibă supremaţia, aproape că se ştersese din memoria oamenilor.
Aceşti învingători aparţinând istoriei recente nu mai erau figuri eroice. Timpul părea că se dilatase micşorând statura eroilor, transformându-i în muritori de rând. Poate tocmai de aceea biografia scrisă de Arkady despre bunica ei nu reuşise decât să zugrăvească o figură romantică, iar nu o eroină.
Iar de arunci încoace nu mai existaseră eroi — nici măcar figuri romantice. Războiul kalganian, ultima izbucnire de violenţă care cuprinsese Fundaţia, fusese un conflict minor Aproape două secole de pace!
O sută douăzeci de ani în care nu se înregistrase nici o zgârietură cât de mică la vreo navă.
Fusese o pace binecuvântată — Branno nu putea nega acest fapt — o pace profitabilă. Fundaţia nu întemeiase cel de-al Doilea Imperiu Galactic — potrivit Planului Seldon era abia la jumătatea procesului dar, ca Federaţie a Fundaţiei, ea exercita o puternică dominaţie economică peste mai mult de o treime dintre entităţile politice disparate în Galaxie şi reuşea să influenţeze lumile pe care nu le controla. Puţine erau locurile în care cel ce rostea vorbele “Sunt de pe Fundaţie” să nu fie întâmpinat şi tratat cu respect. Iar în toate milioanele de lumi locuite, nimeni nu era mai respectat decât Primarul de pe Terminus.
Titlul acesta dăinuise. Fusese moştenit de la conducătorul unui orăşel aproape nebăgat în seamă, de pe o lume singuratică aşezată la marginea civilizaţiei, cu cinci secole în urmă, dar nimeni nu îndrăznea să-l schimbe sau să-i adauge ceva pentru a-l face să sune mai impresionant. Doar titlul de Maiestate Imperială, de mult uitat şi acesta, ar mai fi putut să rivalizeze cu el pentru a inspira teamă şi respect.