Cilindrii de borazon se stinseră, totodată încetară și vibrațiile navei. Pe primul ecran din dreapta se aprinse o stea uriașă râspândind o palidă lumină roșie-cafenie. Timp de o clipă, rămaseră cu toții nemișcați, fără să-și ia ochii de la discul enorm, răsărit din întuneric drept în fața navei.
— Prostul de mine! strigă cu amărăciune Pel Lyn. Eram convins că ne aflăm în apropierea unui nor obscur! Cînd colo, este…
— O stea de fier! strigă înspăimântală Ingrid Ditra.
Ținându-se de speteaza unui fotoliu, Erg Noor se ridică de jos. Fața lui, de obicei palidă, avea acum o nuanță albăstruie dar ochii îi ardeau, ca întotdeauna, cu nestinsă văpaie.
— Da, este o stea de fier, spuse el încet, și ochii tuturora se îndreptară spre el cu teamă, dar și cu speranță. Este groaza astronauților! Nimeni nu ar fi bănuit-o în zona aceasta.
— Nu m-am gândit decât la nor, rosti Pel Lyn încet și vinovat.
— Un nor obscur cu o asemenea forță de gravitație nu ar fi trebuit să conțină particule solide relativ volumnoase, astfel încât până acum „Tantra” ar fi fost distrusa. Fusese cu neputință să eviți o ciocnire într-un asemenea roi…
Dar bruștele variații ale intensității câmpului, vârtejurile acelea nu semnalau prezența unui nor?
— Sau că steaua are o planetă, ba poate chiar mai mult.
Pel Lyn își mușcă buza până la sânge. Șeful făcu din cap un semn de îmbărbătare și apăsă el însuși pe butoanele de trezire.
— Dați-mi mai repede rezumatul observațiilor! Să calculăm izogravele[36]!
Astronava se legănă din nou. Pe ecran trecu cu rapiditate colosală ceva extraordinar de mare, care dispăru într-o clipă.
— Iată și răspunsul… am depășit o planetă. Mai repede la lucru, grăbiți-vă! Privirea șefului se opri la indicatoarele de consum ale carburanților. Își încleșta mâna mai tare pe speteaza fotoliului, voi să spună ceva, dar tăcu.
Capitolul II. EPSILON TUCAN
Se auzi un clinchet ușor, ca de sticlă, și pe tablou se aprinseră luminițe portocalii și albastre. Pe peretele transparent începură a juca reflexe multicolore. Dar Veter, directorul stațiunilor exterioare ale Marelui Cerc, urmări mai departe lumina Căii Spirale. Arcul ei uriaș se boltea în înălțime, desenând în geana mării o dungă gălbuie mată. Fără să-și ia ochii de la ea, Dar Veter întinse mâna și mută maneta pe punctul R: raționamentul nu era încă terminat. Astăzi, în viața acestui om se producea o marc schimbare. Dimineața, din zona locuită a emisferei australe sosise succesorul său, Mwen Mas, ales de Consiliul Astronautic. împreună cu Mas, avea să facă ultima-i transmisiune pe Cerc, iar apoi… tocmai acest „apoi” nu fusese încă lămurit. Timp de șase ani executase munca lui, care cerea o nemaipomenită încordare și pentru care se alegeau oameni excepțional de înzestrați, posedând o memorie remarcabilă și cunoștințe vaste, enciclopedice. Cînd însă, cu o frecvență amenințătoare, au început să se repete accesele de indiferență totală față de viață — una dintre cele mai grele boli omenești — Evda Nal, o celebră psihiatră, l-a supus unui examen amănunțit. Vechiul remediu care dăduse până atunci rezultate atât de bune — tratamentul prin acorduri triste, în „camera visurilor albastre”, străbătută de unde calmante — nu i-a fost de nici un folos. Nu-i mai rămânea decât să schimbe felul de actitilato și să se trateze prin muncă fizică, într-un loc unde mușchii să-i fie puși la contribuție, zi de zi și oră do oră. Buna lui prietenă, Veda Kong, specialistă în istoric antică, îi propusese în ajun să lucreze la săpăturile ci. La aceste șantiere de săpături arheologice mașinile nu puteau efectua în întregime munca: etapa finală cerea brațe omenești. Nu duceau lipsă de voluntari, dar Veda îi promisese o călătorie îndelungată prin virogi care uneau stepele antice, unde urma să trăiască nemijlocit în sinul naturii…
Veda Kong… Veda însă iubea pe Erg Noor, membru iu Consiliul Astronautic, șeful celei de-a 37-a expediții astrale. Erg Noor trebuia să fi dat un semn de viață încă de pe planeta Zirda.
Dar dacă nu s-a primit nici o comunicare (iar calculele tuturor zborurilor siderale sunt excepțional de exacte), nu se cădea să se gândească la posibilitatea de a cuceri dragostea Vedei! Vectorul[37] prieteniei — iată ce-l putea lega de ea, în cazul cel mai bun. Și totuși, era hotărit să meargă să lucreze în echipa ei.
Dar Veter trase o manetă, apăsă un buton și camera fu inundată de lumină. O fereastră de cristal, ce alcătuia peretele, dezvăluia vastele clădiri înălțate deasupra pământului și a mării, dezvăluia vastele lor întinderi. Deplasând altă manetă, Dar Veter mută peretele deasupra lui. Acum încăperea se deschidea spre cerul înstelat, iar rama de metal o despărțea de luminile drumurilor, de clădirile și farurile litoralului.
Atenția lui Dar Veter fu atrasă de cadranul ceasului sideral, împărțit prin trei cercuri concentrice. Transmiterea informațiilor în Marele Orc se efectuau după timpul cosmic la fiecare a suta mia parte de secunda galactică sau, socotind după timpul terestru, o dată la opt zile, de patruzeci și cinci de ori pe an. O rotație a Galaxiei în jurul axei reprezenta douăzeci și patru de ore de timp galactic.
Emisiunea viitoare, cea din urmă pentru Dar Veter, trebuia să aibă loc la ora nouă dimineața, după ora Observatorului din Tibet, așadar la două noaptea aici, la Observatorul mediteranean al Consiliului. Mai avea deci ceva mai mult de două ore.
Aparatul de pe masă începu din nou să sune și să clipească. Prin perete se văzu un om în haine deschise, cu luciu mătăsos. Era adjunctul lui Dar Veter.
— Gata pentru emisie și recepție! spuse el scurt, fără vreo manifestare exterioară a respectului, deși în priviri îi puteai citi o mare admirație fată de șeful său.
Dar Veter tăcu un timp. Tăcu și adjunctul, păstrându-și atitudinea degajată și plină de demnitate.
— În sala cubică? întrebă în cele din urmă Dar Veter. Primind un răspuns afirmativ, se informă unde se află Mwen Mas.
— Lîngă aparatul împrospătării de dimineață. Se reface după oboseala drumului. De altfel, mi se pare cam emoționat…
— În locul lui aș fi și eu emoționat! — spuse gânditor Dar Veter. Așa eram și eu acum șase ani…
Deși se căznea să rămâuă nepăsător, adjunctul 6e îmbujora la față. Tînăr și înflăcărat, era plin de simpatie pentru șeful său, poate și pentru ca își dădea seama că, odată și odată, va trăi și el bucuriile și durerile unei munci importante și ale unei răspunderi mari. Directorul stațiunilor exterioare nu-și trăda prin nimic emoțiile: la vârsta lui, un asemenea lucru era socotit indecent.
— Cînd o veni Mwen Mas, să-l aduci îndată la mine.
Adjunctul plecă. Veter se apropie de colțul încăperii în care peretele translucid era înnegrit de sus până jos, și deschise cu un gest larg două canaturi placate cu lemn de culoare. Undeva, în fundul unui ecran ce semăna cu o oglindă, se aprinse o lumină.
Cu ajutorul unei borne speciale, directorul stațiilor exterioare conecta „vectorul prieteniei” ce stabilea nemijlocit contactul între oamenii legați printr-o adâncă afecțiune permițându-le să comunice în orice clipă. Vectorul prieteniei lega între ele câteva dintre punctele unde se afla în permanență omul — locuința lui, locul de muncă, colțul preferat de odihnă…
Ecranul se lumină și, în fundul său, se distinseră contururile cunoscute ale tablourilor înalte cu nenumăratele coloane de numiri ale filmelor electronice, scrise într-un cod special care înlocuiau arhaicele fotocopii ale cărților. De când întreaga omenire adoptase un alfabet unic — denumit linear din pricina faptului că nu cuprindea nici un semn grafic complex — filmarea câr-tilor, chiar și a celor vechi, devenise o operație și mai simplă, și mai accesibilă automatelor. Dungi albastre, verzi și roșii închipuiau semnele filmotecilor centrale, unde se păstrau rezultatele cercetărilor științifice care de multă vreme nu se mai editau decât în zece exemplare. Era suficient să formezi o serie de cifre convenționale, pentru ca filmoteca să transmită automat textul complet al cărții filmate. Ceea ce se vedea acum pe ecran era biblioteca personală a Vedei. Un țăcănit ușor, și imaginea se stinse, aprinzându-se din nou într-o altă odaie — pustie și aceasta. Un al doilea țăcănit mută imaginea într-o sală cu pupitre slab luminate. Femeia așezată în fața celui mai apropiat înălță capul, și Dar Veter recunoscu chipul cel drag, îngust, cu ochii mari, cenușii. Gura ei, cu contururi îndrăzneț desenate, zâmbea, descoperind un șir de dinți albi; obrajii rotunjiți de zâmbet, năsucul ușor ridicat, cu vârful cârnuț, ca la copii, îi făceau întreaga față mai dulce, mai prietenoasă în lumina acestui zâmbet…
36
Izograve — linii rare rotitoare a câmpurilor gravitaționale de aceeași intensitate (noțiune fantastica — n.r.).
37
Vector (noțiune geometrică) — linia dreaptă dirijata care leagă două puncte. În cazul de fată, termenul e luat în mod figurat, în Înțelesul de „mijloc de comunicare” între doi oameni (n.r.).