— Cum se poate ca noi, care am dobîndit o putere atât de mare asupra naturii, să rămânem neputincioși în această privință? spuse Veda cu o copilărească revoltă. Nu putem oare atinge lumile îndepărtate altfel decât prin intermediul unui fascicol de unde sau de fotoni[40].
— Ce bine te înțeleg, Veda! exclamă Mwen Mas.
— Cei de la Academia Limitelor Cunoașterii se ocupă actualmente de studiul învingerii spațiului, a timpului, a forței de gravitație, cercetând adâncimile temeliilor siderale, se amestecă în convorbire Dar Veter. N-au ajuns încă, ce-i drept, la stadiul experiențelor și n-au putut…
Deodată se aprinse lumina cea verde, și Veda simți din nou că amețește văzând ecranul care se adâncea în abisul spațiului.
Marginile imaginii, precis conturată, arătau, că aveau de-a face cu o înregistrare a mașinii de memorizat, și nu cu o emisiune recepționată direct.
Pe ecran apăru suprafața unei planete, așa cum a fost desigur văzută de pe stația-satelit exterioară. Un soare imens, de un violet deschis, fantomatic din cauza incandescenței fantastice, scălda în razele lui pătrunzătoare învelișul ultramarin, neguros al atmosferei sale.
— Da! Avem în fața noastră astrul planetei Epsilon-Tucan, o stea cu o temperatură înaltă din clasa C9, și cu o luminozitate de șaptezeci și opt de sori ai noștri, spuse în șoaptă Mwen Mas.
Veter și Iunii Ant dădură afirmativ din cap. Imaginea se schimbă, devenind parcă mai îngustă și coborând aproape de solul lumii aceleia necunoscute.
În față se înălțau cupolele rotunjite ale unor munți ce păreau turnați din aramă. Un minereu necunoscut ori un metal cu structură grunjoasă se învăpăia în razele luminii extraordinar de albe și strălucitoare, răspândită de un soare albastru. Chiar și așa, redată imperfect prin intermediul aparatelor de recepție, priveliștea era de o splendoare solemnă, triumfătoare.
Reflexele razelor înconjurau munții arămii cu o cunună de un trandafiriu argintat, care se oglindea ca o dâră largă în undele line ale mării violete. Apa de culoarea ametistului închis părea grea și luminată dinăuntru de licăriri roșii, aidoma mior roiuri de ochi mărunți și vii. Undele spălau piedestalul masiv al unei statui uriașe, așezate departe de mal, într-o semeață singurătate. Femeia sculptată în piatră sângerie avea capul lăsat pe spate și brațele întinse înainte, ca în extaz, spre adâncul învăpăiat al cerului. Putea să fie o fiică a Pământului; asemănarea-i cu oamenii noștri nu era mai puțin zguduitoare decât frumusețea statuii. În trupul și chipul dăltuit, asemenea unui vis întruchipat al sculptorilor pământeni, fiecare linie îngemăna puterea și spiritualitatea. Piatra lustruită părea să reverse din ca flacăra unei vieți necunoscute și tocmai de aceea misterioasă și fascinantă.
Cei cinci pământeni priveau tăcuți uimitoarea lume nouă. Din pieptul larg al Mwen Mas izbucni un lung suspin; chiar de la prima vedere aruncată asupra statuii, nervii săi se încordară într-o așteptare plină de bucurie.
Pe țărm, turnuri de argint dantelate marcau începutul unei scări largi și late, care se boltea liber pe deasupra unui desiș de copaci zvelți, cu frunziș, de peruzea.
— Parcă le-aud cum răsună! îi șopti Vedei la ureche Dar Veter, arătându-i turnurile. Ea încuviință, plecându-și fruntea.
Aparatul de emisiune al noii planete continua să desfășoare fără zgomot, mereu alte și alte priveliști.
O clipă, prin fața lor trecură ziduri albe cu ieșituri largi, în care se deschidea un portal din piatră albastră, apoi ecranul se deschise Intr-o încăpere înaltă, scăldată într-o lumină puternică. Culoarea mată, sidefie, a pereților, brăzdați de șănțulețe mărunte dădea o preciziune neobișnuită tuturor celor ce se aflau în această sală. Atenția pământenilor fu atrasă de un grup de ființe aflate în picioare în dreptul unui panou lustruit, care părea o fațetă a unui uriaș smarald…
Pielea lor roșu-învâpăiată avea nuanța statuii din largul mării, ceea ce pentru pământeni nu însemna un lucru neobișnuit; cromofotografiile păstrate din antichitate arătau că unele triburi de indieni din America Centrală avuseseră o carnație asemănătoare, poate ceva mai puțin intensă.
În sală erau două femei și doi bărbați, două perechi îmbrăcate diferit. Cei aflați mai aproape de panoul verde purtau o îmbrăcăminte scurtă și aurie, asemănătoare unor combinezoane elegante cu mai multe cheotori. Ceilalți doi erau înfășurați cu pelerine identice, de aceeași nuanță sidefie ca și pereții.
Cei dintâi se mișcau lin și ciupeau un șir de strune întinse pieziș, la marginea din stânga a panoului. Peretele din smarald șlefuit sau din sticlă devenea tot mai transparent. În ritmul mișcărilor descrise de ei treceau ca plutind prin cristal, una după alta, imagini clare. Apăreau și dispăreau atât de repede, încât până și niște observatori atât de bine antrenați ca Iunii Ant și Dar Veter reușeau cu greu să le prindă în întregime sensul.
În această alternanță de munți arămii, de oceane violete și de păduri ca peruzeaua, se ghicea istoricul planetei. Aidoma unor fantome ale trecutului, prin fața ochilor se perindau nenumărate animale și plante, uneori neînteles de monstruoase, alteori minunat de frumoase. Multe dintre ele păreau foarte asemănătoare cu acelea ale căror rămășițe au rămas păstrate în,cronica” formată de straturile scoarței terestre. Scara ascendentă a formelor de viață, a materiei vii în continuă desăvârșire se desfășură astfel mult timp. Calea infinita de lungă a dezvoltării le părea pământenilor și mai îndelungată și mai chinuitoare și mai grea decât propria lor genealogie.
În lumina de vis a aparatului, răsăreau tablouri noi: văpăile unor ruguri uriașe, blocuri mari de piatră grămădită pe câmpii, încăierări cu fiare sălbatice, ritualuri de înmormântare și ceremonii religioase. Mare cât întreg panoul, se ivi silueta unui bărbat, înveșmântat într-o piele tărcată de animal. Sprijinindu-se cu o mână într-o suliță, iar pe cealaltă ridicînd-o spre cer, cu un gest larg, strivea sub picior gâtul unui monstru răpus, cu o coamă aspră pe șira spinării și colți lungi rânjiți. În fund, un șir de femei și bărbați se țineau de mână doi câte doi și păreau să cânte ceva.
Viziunile dispărură și în locul lor, apăru suprafața întunecată a unei pietre lustruite.
Cele două făpturi în straie aurii se retraseră acum spre dreapta, și cealaltă pereche veni înainte. Cu o mișcare rapidă, își lepădară pelerinele, și, pe fondul irizat al pereților, se desprinseră trupurile lor arămii. Bărbatul întinse mâinile spre femeie și aceasta îi răspunse printr-un zâmbet plin de o bucurie atât de mândră și de strălucitoare, încât, fără să vrea, și pămintenii zâmbiră. Acolo, în sala sidefie a unei lumi depărtate, cei doi începură un dans lent. Probabil că nici nu era propriu zis un dans, ci mai curând un fel de atitudini ritmice, menite să înfățișeze perfecțiunea, frumusețea liniilor și mlădierea acelor trupuri. În alternanța ritmică a mișcărilor se ghicea însă o muzică, în același timp grandioasă și tristă, ca o amintire a imensei scări de jertfe anonime și fără de număr, plătite în cursul dezvoltării vieții, spre a ajunge la această minunată ființă gânditoare: omul.
Lui Mwen Mas i se păru că percepe o melodie, un mănunchi de note înalte și pure, susținute de ritmul sonor și sacadat al unor sunete grave. Veda Kong strânse mâna lui Dar Veter, care nici nu observă acest lucru. Iunii Ant privea nemișcat, ținându-și răsuflarea, în timp ce pe fruntea lui înaltă se iviră broboane de sudoare.
40
Fascicol de unde sau de fotoni — rază de lumina care posedă în același timp proprietățile unei unde și ale unui flux de particule (fotoni). În tehnica viitorului, cele doua proprietati ale razei se separă și par să se concentreze (noțiune fantastică — n.a.).