Oamenii de pe Tucan semănau atât de mult cu pământenii, încât încetul cu încetul pierdeai impresia că te afli în fața unei alte lumi. Ei dovedeau însă o deplină perfecțiune a trupului, care deocamdată trăia doar în visurile și în operele artiștilor de pe Pământ și nu-și găsise întruchiparea decât într-un număr foarte redus de inși, minunat de frumoși.
„Cu cât mai penibilă și mai lungă este calea oarbei evoluții animale până la ființa gânditoare, cu atât mai raționale, mai perfecte așadar mai frumoase sunt și formele superioare ale vieții” — reflecta Dar Veter. Pământenii au înțeles de mult că frumusețea este expresia unei instinctive structuri logice, a adaptării la un scop bine definit. Cu cât mai variată este destinația, cu atât mai frumoasă este și forma. Probabil că oamenii aceștia roșii sunt mai multilaterali și mai iscusiți decât noi. Poate că civilizația lor este mai curând rezultatul dezvoltării omului însuși, a puterii sale spirituale și fizice, mai puțin a tehnicii. La noi cultura și-a păstrat multă vreme un caracter cu precădere tehnic, și abia o dală cu instaurarea societății comuniste ca a pornit hotărât pe calea perfecționării omului Însuși, nu numai a mașinilor, a caselor, a mâncării și a distracțiilor lui”.
Dansul se sfarși. Tînăra femeie cu piele roșie trecu în mijlocul sălii și raza vizuală a aparatului se concentra numai și numai asupra ei. Ea își înălță spre plafonul sălii fața și brațele aruncate în lături.
Involuntar pământenii îi urmăriră privirea. Sala nu nu avea tavan, sau poate, datorită unei iluzii optice creată cu multă măiestrie, în locul său se vedea un simulacru de cer spuzit de stele mari și luminoase. Constelațiile observate erau dezordonate și străine, neevocând nici o asociație familiară. Fata își scutură mâna stângâ, și o bilă albastră apăru în vârful arătătorului ei. Din bilă izbucni o rază argintie, care părea să țină locul unei baghete. Micul rotocol de lumină de la extremitatea ei se oprea când pe o sica, când pe alta. Și îndată pe panoul de smarald se ivea o imagine imobilă de mari dimensiuni. Raza indicatoare se deplasa încet, și tot atât de încet apăreau pe panou priveliști de pe planete pustii sau populate, cu o viață necunoscută. Apăsătoare, sterpe străluceau întinderi pietroase ori nisipoase, scăldate în lumina unor sori roșii, albaștri, violeți și galbeni. Uneori, razele vreunui astru ciudat, plumburiu, trezeau la viață pe planetele lor cupole plate și spirale încărcate cu electricitate, Inotând ca niște meduze într-o atmosferă densă sau In-într-un ocean portocaliu. În lumea unui soare roșu, creșteau copaci de o înălțime neînchipuită, cu scoarță neagră și alunecoasă, care întindeau spre cer, ca Intr-o desperare fără margini, miliarde de ramuri strlmbe. Alte planete erau în întregime acoperite cu ape întunecate. Pretutindeni pluteau uriașe insule vii, cu animale ori plante, legănând peste oglinda lină nenumărate tentacule păroase…
— În apropierea lor nu există planete cu forme biologice, superioare, spuse deodată Iunii Ant, care nu-și lua ochii de pe harta acelui necunoscut firmament.
— Ba da, replica Dar Veter. Intr-o parte au un sistem stelar plan, una dintre formațiile mai recente ale Galaxiei. Or noi știm că sistemele plane și cele sferice, cele noi și cele vechi, alternează uneori. într-adevăr iată înspre Eridan un sistem populat de făpturi gânditoare și care face parte din Marele Cerc…
— VVR 4955 + MO 3529… și așa mai departe, se amestecă în vorbă Mwen Mas. Dar cum se poate ca ei să nu aibă cunoștință de existența acestui sistem?
— Sistemul acesta a intrat în Marele Cerc cu două-sute șaptezeci și cinci de ani în urmă, după ce a avut loc această emisiune, răspunse Dar Veter.
Cu o mișcare a degetului, fata cu pielea roșie din lumea aceea îndepărtată făcu să cadă bila cea albastră și se întoarse spre spectatori, cu brațele larg aruncate înlături, de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze pe cineva invizibil, din fața ei. Cu capul ușor lăsat pe spate și umerii trași înapoi, părea o femeie de pe Pământ, într-un avânt pătimaș. Buzele ei întredeschise se mișcau repetând cuvinte neauzite. Rămase astfel neclintită, într-o atitudine de invocație, trimițând prin bezna înghețată a spațiilor siderale chemarea-i fierbinte, către frații ei, oamenii unor alte lumi.
Din nou frumusețea-i strălucitoare Ii înmărmuri pe observatorii de pe Pământ. Nu vedeau în ea nimic din trăsăturile severe și accentuate pe care le avuseseră pieile-roșii. Fața ei rotundă, nasul delicat, imenșii ochi albaștri, ca și gura-i mică aminteau mai curând de popoarele nordice terestre. Părul negru îi cădea In unde moi și bogate. Fiecare linie a feței, fiecare mlădiere a trupului mărturisea încrederea firească și voioasă, sentimentul unei mari forțe.
— Este oare cu putință ca ei să nu știe nimic despre Marele Cerc? gemu aproape Veda Kong, cucerita de farmecul risipit de minunata ei soră din Cosmos.
— Acum probabil că știu, răspunse Dar Veter, căci ceea ce vedem în clipa de față s-a petrecut cu trei sute de ani în urmă.
— Optzeci și opt de parseci, spuse Mwen Mas cu vocea lui profundă, de bariton. Optzeci și opt… Toți cei pe care i-am văzut acum au murit de mult.
Și, parcă spre a-i confirma spusele, viziunea prodigioasei lumi păli și se stinse; se stinse, de asemenea, și indicatorul verde de legătură. Emisiunea Marelui Cerc luase sfârșit.
O clipă rămaseră cu toții nemișcați. Cel dintâi se dezmetici Dar Veter. Mușcându-și înciudat buza, mută în grabă maneta de granat. Deconectarea coloanei de energie dirijată stârni un vuiet sonor, ca de aramă, care-i preveni pe inginerii centralelor energetice de necesitatea de a îndrepta din nou puternicul torent pe canalele obișnuite. Numai după ce termină cu toate operațiile necesare, directorul stațiunilor exterioare se întoarse spre tovarășii săi.
Iunii Ant, cu sprâncenele ridicate, răsfoia filele pline do însemnări.
— O parte a mnemogramei[41] cu harta stelelor de pe plafon, trebuie să fie imediat expediată Institutului Cerului Austral! spuse el, adresându-se tmărului adjunct al lui Dar Veter. Acesta îi aruncă o privire mirată, de parcă s-ar fi trezit abia acum dintr-un vis extraordinar.
Savantul cel sever își stăpâni un zâmbet. într-adevăr, viziunea de adineauri fusese un vis al unei lumi încân tătoare, lansat în spațiu cu trei veacuri în urmă… Un vis pe care-l vor vedea acum cu ochii lor miliarde de oameni pe Pământ, din orașele Lunei, ale lui Marte și ale lui Venus.
— Ai avut dreptate, Mwen Mas, rosti zâmbind Dar Veter, când preziceai că se va petrece un eveniment neobișnuit. Pentru prima oară în cei opt sute de ani de când există pentru noi Marele Cerc, am văzut ivindu-se din străfundurile universului o planetă locuită de oameni care ne sunt frați nu numai prin spirit, ci și prin trup. Sînt încă plin de bucuria acestei descoperiri! Ce început frumos pentru activitatea dumitale! Anticii ar fi socotit aceasta un fericit augur sau, cum ar spune psihologii noștri, un concurs favorabil de împrejurări pentru siguranța și elanul muncii viitoare.
Își dădu deodată seama că reacția nervoasă îl făcuse să devină prea vorbăreț. În epoca Marelui Cerc, excesele în vorbire erau considerate ca unul dintre defectele umane cele mai rușinoase și mai respingătoare. De aceea, directorul stațiunilor exterioare se opri la jumătatea frazei.
— Da, da! răspunse distrat Mwen Mas.
Iunii Ant prinse în glasul său un accent straniu și deveni atent. Veda Kong atinse ușor cu degetul mâna lui Dar Veter și făcu semn cu capul în direcția africanului.