„Poate că e prea impresionabil”, îi trecu prin gând lui Dar Veter. Se uită țintă la succesorul său.
Acesta, simțind nedumerirea celorlalți, își îndreptă spatele și redeveni specialistul atent și ager de mai înainte. Scara mobilă îi transportă sus, spre ferestrele cele largi, și cerul înstelat apăru din nou, la fel de îndepărtat ca în cele treizeci de milenii ale existenței omului, mai bine zis ale speciei lui numită Homo sapiens: Omul înțelept.
Mwen Mas și Dar Veter trebuiau să rămână la observator.
Veda Kong îi spuse în șoaptă lui Dar Veter că nu va uita niciodată această noapte.
— Mi-am dat seama cât de slab m-am prezentat! conchise ea zâmbind, în ciuda mâhnirii din cuvintele rostite.
Dar Veter pricepu la ce se gândește Veda și dădu negativ din cap:
— Sînt convins că dacă femeia cea roșie te-ar fi văzut pe dumneata, Veda, ar fi fost mândră de sora ei. Pe cuvânt. Pământul nostru nu-i mai prejos de lumea lor! adăugă el, cu fața luminată de iubire.
— Aceasta-i părerea dumitale, scumpe prietene, zâmbi Veda. În treabă-l mai bine pe Mwen Mas…
Își umbri glumeață ochii cu palma și dispăru după o cotitură a zidului.
Începuse să se crape de ziuă când, în sfârșit, Mwen Mas, fu lăsat singur. În văzduhul răcoros și neclintit, plutea o lumină cenușie, iar marea și cerul aveau acum aceeași străvezime de cristaclass="underline" argintie spre ape, trandafirie spre văzduh.
Africanul râmase mult timp în picioare pe balconul observatorului, scrutând cu privirea contururile pe jumătate cunoscute ale clădirilor.
Pe un platou nu prea înalt, la o oarecare depărtare, se înălța un arc gigantic de aluminiu, brăzdat de nouă fâșii paralele, despărțite prin geamuri opal-gâlbui și alb-argintii din sticlă incaș abilă: era sediul Consiliului As trona utic. În fața lui, era monumentul ridicat celor dintâi oameni care se avântaseră în spațiile cosmice. O coastă abruptă, toată numai nori și vârtejuri era încununată de o astronavă de tip antic — o rachetă în formă de pește, ou botul ascuțit îndreptat spre înălțimile odinioară inaccesibile. Sprijinindu-se unii pe alții, depunând sforțări uriașe, un șir de oameni se cățărau sus, înlănțuind ca o spirală soclul monumentului. Erau aici piloți de rachete, fizicieni, astronomi, biologi, scriitori cu înaripată fantezie… Zorile învăluiau în lumina lor roșietică străvechea astronavă și contururile ușoare, dantelate ale clădirilor. Mwen Mas tot se mai plimba cu pași mari pe balcon. Pînă acum nu trecuse niciodată prin emoțiile pe care le trăise astăzi. Crescut după regulile generale ale Erei Marelui Cerc, își oțelise trupul prin aspre încercări și îndeplinise cu succes toate Isprăvile lui Hercule. Astfel se numeau, în amintirea frumoaselor mituri ale vechii Elade, grelele probe pe care orice tânăr era dator să le săvârșească la sfârșitul perioadei de educare. Acela care trecea cu succes aceste încercări, era socotit demn să urce treapta superioară a instrucțiunii.
Mwen Mas organizase alimentarea cu apă a unei mine din Tibetul apusean, replantase o pădure de araucari[42] pe platoul Nahept în America de Sud, participase la nimicirea rechinilor care apăruseră din nou lângă coastele Australiei. Experiența lui de viață și marile-i capacități îi îngăduiseră să se pregătească pentru o activitate grea și plină de răspundere. Astăzi, chiar de la prima oră a îndeplinirii noilor sale atribuții, avusese loc întâlnirea cu o lume apropiată Pământului și în sufletul lui Mwen Mas se trezi ceva nou. Simți neliniștit cum se căsca în el o prăpastie, pe marginea căreia umblase în toți anii vieții sale, fără a-i bănui existența. Dorința unei noi întâlniri cu planeta stelei epsilon-Tucan, parcă răsărită din cele mai frumoase basme ale omenirii pământene, trăia în el cu o intensitate excepțională. Niciodată nu va putea s-o mai uite pe fata cu pielea roșie, nici brațele ei întinse într-o aprigă chemare, nici gingașele ei buze întredeschise!
Faptul că de această lume minunată îl despărțea colosala distanță de două sute nouăzeci de ani-luminâ, inaccesibilă pentru posibilitățile tehnicii terestre, nu-l potolea de loc, ba, dimpotrivă, îi ațâța dorul fierbinte..
În sufletul lui Mwen Mas luase naștere ceva care trăia acum prin sine, fără a se supune controlului voinței și al rațiunii reci. Africanul nu iubise până acum niciodată: cufundat în studiul său aproape ca un anahoret, nu simțise până atunci nimic care să fi semănat cu dorul și nemaipomenita bucurie aprinsă în sufletul său de această întâlnire pe deasupra uriașelor depărtări ale spațiului și ale timpului.
Capitolul III. PRIZONIERI AI ÎNTUNERICULUI
Pe coloanele portocalii ale indicatoarelor de carburant anamezonic, marile ace negre se opriseră la zero. Nava nu izbutise să-și abată cursul de la steaua de fier și, cu o viteză ce nu scăzuse încă, se apropia inevitabil de astrul înspăimântător, nevăzut pentru ochiul omenesc.
Tremurând de încordare și de slăbiciune, Erg Noor se instala, cu ajutorul astronavigatorului, lângă mașina de calculat. Deconectate de pilotul robot, motoarele planetare amuțiră.
— Ingrid, ce este o stea de fier? întrebă Key Beer, care stătuse tot timpul nemișcat în spatele astronomului.
— O stea invizibilă din clasa spectrală T, stinsă, dar nu răcită definitiv sau care n-a fost încă din nou încălzită. împrăștie în jurul ei numai lumina de undă lungă a părții termice a spectrului, adică radiații infra-roșii, care ne apar negre. Această stea devine vizibilă doar prin invertorul electronic[43]. Bufnița, care percepe vizual razele termice infraroșii, ar putea s-o vadă.
— Dar de ce este de fier?
— Fiindcă în spectrul ei, ca și în spectrul tuturor aștrilor studiați din aceeași clasă, există mult fier, ceea ce înseamnă că probabil acest metal abundă și în compoziția stelei. De aceea, când astrul este marc, masa și câmpul său de gravitație sunt enorme… Mă tem că neam întâlnit tocmai cu un asemenea corp ceresc…
— Și atunci?
— Nu știu nici eu. Carburantul ne e pe sfârșite, iar noi ne îndreptăm mereu spre astru. Ar trebui să reducem viteza Tantrei până la a mia parte din unitatea absolută, spre a putea obține un unghi de deviere suficient de mare. Dacă nu ne ajunge nici carburantul planetar, nava noastră va continua să se apropie necontenit de steaua de fier, până se va prăbuși.
Ingrid tresări nervos. Beer îi netezi cu o mișcare duioasă brațul gol.
Șeful expediției trecu la masa de comandă, concentrându-se asupra aparatelor. Tăceau cu toții, ținându-și respirația; tăcea și Niza Krit, care se trezise între timp și pricepuse instinctiv gravitatea situației în care se aflau. Nu mai aveau carburant decât cel mult pentru încetinire, dar, pierzând viteza, astronava putea tot mai greu să se smulgă, fără ajutorul motoarelor, din câmpul de atracție al stelei de fier. Desigur, dacă „Tantra” nu s-ar fi apropiat chiar atât de mult și dacă Lyn și-ar fi dat seama la timp… Dar ce mângâiere se mai putea găsi acum în aceste zadarnice „dacă”?
După vreo trei ore, Erg Noor sc hotărâ. Ritmul viguros al motoarelor trigger zgudui nava. „Tantra” își încetini mersul. Trecu o oră, apoi două, trei, patru… Șeful expediției făcu o mișcare imperceptibilă. Simțiră cu toții o senzație groaznică, un fel de leșin. Inspăimântătorul astru cafeniu dispăru de pe ecranul din față, mutându-se pe cel deal doilea. Lanțurile invizibile ale atracției continuau să încătușeze nava și se manifestau în aparate. Erg Noor smuci manetele spre el și motoarele se opriră.
— Am scăpat! șopti ușurat Pel Lyn. Dar șeful expediției își întoarse încet spre el privirea.
43
Invertor electronic — aparat care mărește imaginile de mii de ori, transformându-le în imagini electronice și apoi amplificându-le (n.a.).