— Stai puţin, te rog, zise ea. Douăzeci de ani? Zece ani?
Simt că mă scufund.
— Tu n-ai nici măcar treizeci de ani!
Mă scufund şi mai mult. Aştept. Mă scol din nou.
— Off!… E ceva ce… În sfârşit, în felul meu, n-aş fi vrut să ajung să-ţi spun… Ia zi, tu câţi ani ai, Cassandra?
— Douăzeci.
— Aha! Ei bine, eu am cam de patru ori vârsta ta.
— Nu înţeleg.
— Nici eu. Şi nici doctorii… Pur şi simplu, m-am oprit undeva, între douăzeci şi treizeci de ani, şi de-atunci aşa am rămas. Bănuiesc că e un fel de… mă rog, o parte a mutaţiei mele speciale. Dar are vreo importanţă?
— Nu ştiu… Da!
— Va să zică nu-ţi pasă că sunt şchiop, că am prea mult păr şi nici chiar că am o faţă cum o am. De ce, atunci, te deranjează vârsta mea? Am tot ceea ce este necesar pentru un tânăr.
— Tocmai asta-i, că nu e chiar aşa, spuse ea, cu o finalitate incontestabilă. Dacă tu n-ai să îmbătrâneşti niciodată?
Îmi muşc buza.
— Mai devreme sau mai târziu mi se va întâmpla şi mie.
— Şi dacă va fi mai târziu? Te iubesc. Nu vreau s-ajung mai bătrână ca tine.
— Vei trăi până la 150 de ani. Există tratamentul S-S. Vei beneficia şi tu de el.
— Dar nu mă va menţine tânără, aşa cum eşti tu.
— Nici eu nu sunt cu adevărat tânăr. M-am născut bătrân.
Argumentele mele n-au reuşit s-o convingă. Începu să plângă.
— Mai avem ani şi ani în faţă, i-am spus eu. Cine ştie ce se va mai întâmpla între timp?
Asta a făcut-o să plângă şi mai tare.
Eu am fost totdeauna impulsiv. Judecata mea este, de regulă, destul de bună, dar se pare că mereu mă folosesc de ea după ce vorbesc, moment în care orice bază a unei viitoare conversaţii este deja distrusă.
Acesta e unul dintre motivele pentru care am un staff competent, o bună legătură prin radio şi sunt mai tot timpul plecat.
Există, totuşi, unele lucruri pentru care nu poţi delega pe altcineva. Aşa încât am zis:
— Uite ce-i, în interiorul tău ai şi tu o urmă din Materia Fierbinte. Mie mi-au trebuit 40 de ani ca să-mi dau seama că nu eram în vârstă de patruzeci de ani. Poate că şi cu tine e la fel. Eu nu sunt decât copilul din vecini…
— Cunoşti şi alte cazuri ca al tău?
— Păi…
— Nu, nu cunoşti.
Îmi amintesc că mi-am dorit atunci să mă fi întors în timp, la bordul navei mele. Nu pe acea corabie mare, ce zvârlea flăcări, ci pe vechea mea carapace, Golden Vanitie, undeva în largul portului. Îmi amintesc că mi-am dorit să fi tras iarăşi la chei şi, văzând-o acolo pe Cassandra pentru prima dată, să fiu în stare să iau totul de la început, fie povestindu-i imediat cum stau lucrurile, fie aranjând lucrurile în aşa fel, pentru viitor, încât să-mi ţin gura în legătură cu vârsta mea.
Era un vis frumos, dar, din păcate, luna de miere se terminase.
Am aşteptat până când ca s-a oprit din plâns şi i-am simţit din nou ochii aţintiţi asupra mea. Şi iar am aşteptat…
— E bine? am întrebat eu, într-un sfârşit.
— Destul de bine, mulţumesc.
I-am apucat mâna, acum indiferentă, şi-am apropiat-o de buze. „Rodos dactylos”, am şoptit eu, iar ea mi-a răspuns: „Poate că e bună ideea ca tu să pleci, măcar pentru un timp…”. Şi din nou briza aceea umedă a suflat aburul cafelei, înfiorându-ne pielea şi făcându-ne mâinile să tremure — a ei sau a mea, nu ştiu sigur care. Şi tot briza a scuturat frunzele, făcându-le să cadă peste capetele noastre.
— Ţi-ai exagerat vârsta faţă de mine? a întrebat ea. Măcar aşa, un pic?
Tonul vocii sugera că o acceptare ar fi cel mai înţelept răspuns. Aşa că i-am spus cu convingere: „Da”.
Atunci mi-a replicat cu un zâmbet, liniştită întrucâtva în privinţa umanităţii mele. Ca să vezi!…
Prin urmare, am stat acolo, mână în mână, privind cum vine dimineaţa. După un timp, Cassandra a început să fredoneze. Era un cântec trist, vechi de secole. O baladă. În el se povestea despre un tânăr atlet, pe nume Themocles, care nu fusese niciodată biruit. Până la urmă ajunsese să se considere cel mai mare luptător din câţi existau. În final, el şi-a lansat provocarea dintr-un vârf de munte şi, fiind prea aproape de lăcaşul lor, zeii au reacţionat cu repeziciune: în ziua următoare, a intrat în oraş un băiat schilod, călare pe un câine mare, sălbatic. S-au luptat trei zile şi trei nopţi, Themocles şi băiatul, iar în cea de-a patra zi, băiatul i-a rupt adversarului său spinarea, lăsându-l acolo, pe câmp. Şi unde-i curgea sângele, acolo răsărea acea strigefleur[3], cum o numeşte Emmet — floarea care suge sânge şi care noaptea se târăşte fără rădăcini, căutând în fluidul victimelor ei spiritul pierdut al campionului învins. Dar sufletul lui Themocles a plecat de pe Pământ, aşa că plantele trebuie să se târască şi să caute la nesfârşit. Mai simplu decât în Aeschylus, însă acum şi noi suntem un popor mai simplu decât odinioară, mai ales cei do pe continent. În plus, nu aşa s-au întâmplat faptele în realitate…
— De ce plângi? mă-ntrebă ea, deodată.
— Mă gândesc la imaginea de pe scutul lui Ahile, am spus, şi cât de groaznic e să fii animal educat; şi-apoi, nici nu plâng. Este apa care picură pe mine de pe frunze.
— Am să mai fac nişte cafea.
Spălând ceştile, pe când ea pregătea cafeaua, i-am spus ca în lipsa mea să aibă grijă de Vanitie, iar dac-o fi să trimit după ea, să ridice nava pe doc, înainte de a pleca. Mi-a răspuns că aşa va face.
Soarele se înălţă tot mai mult pe cer şi, după un timp, se auziră bătăi de ciocan din curtea bătrânului Aldones, meşterul de coşciuge. Ciclamele se treziseră şi ele, iar briza le aducea acum parfumul peste câmp, până la noi. Sus, pe boltă, ca o pată de rău augur, un liliac-păianjen plana în direcţia continentului. Ce-aş mai fi vrut s-apuc patul unei puşti, s-aud pocnetul puternic al armei şi să mă uit la zburătoare cum cade. Dar, pentru că singurele arme de foc despre care ştiam se aflau pe Vanitie, m-am mulţumit s-o privesc cum se şterge din vedere.
— Se zice că, de fapt. nu sunt de origine pământeană, îmi spuse Cassandra, uitându-se după animalul ce dispărea, şi c-ar fi fost aduse aici de pe Titan, pentru grădini zoologice şi alte asemenea instituţii.
— Aşa e.
— Se mai spune c-ar fi scăpat din cuşti pe timpul celor Trei Zile şi că, sălbăticindu-se, au crescut aici mai mari decât au fost vreodată în lumea lor.
— Cândva, am văzut una care-avea o anvergură a aripilor de aproape zece metri…
— Fratele bunicii mele, îşi aminti ea, mi-a povestit odată o istorie auzită la Atena, despre un om care omorâse un liliac-păianjen, fără să aibă nici o armă. Zburătoarea îl înhăţase de pe malul portului, la Pireu, însă omul i-a rupt gâtul cu mâinile. Au căzut amândoi în golf, de la vreo treizeci de metri înălţime. Omul a rămas în viaţă.