Înăuntru se zărea un imens catafalc negru, înconjurat de cranii de oameni şi animale. Pe el era aşezat un coşciug enorm, făcut din lemn închis la culoare, împodobit cu linii încâlcite, strălucitoare. La indicaţia lui Moreby, gardienii ridicară capacul. În următoarele douăzeci de minute, el făcu nişte injecţii hipodermice unei entităţi aflate în coşciug. Acţiona cu mişcări încete, rituale. Unul dintre gardieni îşi pusese sabia deoparte şi-l ajuta. Toboşarii băteau un ritm lent, continuu. Mulţimea rămăsese nemişcată şi păstra o tăcere absolută. Apoi Moreby se întoarse:
— Acum Omul Mort se ridică, anunţă el.
— Se ridică, răspunse mulţimea.
— Acum iese ca să primească sacrificiul…
— Acum iese…
— Arată-te, Omule Mort, strigă Moreby, întorcându-se către catafalc.
Şi el se arătă, în toată lungimea sa. Colosal, obez. Mare era, într-adevăr, căci avea statura unui uriaş, Omul Mort! Să tot fi avut vreo sută şaptezeci şi cinci de kilograme…
Se ridică în şezut şi se uită de jur împrejur. Îşi frecă pieptul, subsuorile, ceafa, pântecul. Ieşi din coşciugul cel mare şi rămase în picioare lângă catafalc, transformându-l pe Moreby într-un pitic. Purta doar o pânză în jurul şalelor, iar în picioare avea sandale din piele de capră. Tenul îi era alb — alb ca de mort, alb ca burta peştelui, ca luna… ca moartea.
— Un albinos, constată George şi vocea lui se propagă nestingherită de la un capăt la altul al arenei, fiind singurul zgomot care mai răsuna în noapte.
Moreby aruncă o privire în direcţia noastră şi zâmbi. Luă mâna, cu degete butucănoase, a Omului Mort şi-l conduse afară din colibă, apoi mai departe, în mijlocul terenului de luptă. Creatura întoarse capul ferindu-se de lumina torţelor. Pe măsură ce înainta, îi studiam expresia feţei.
— Nici urmă de inteligenţă, zise Perucă Roşie.
— Poţi să-i vezi ochii? întrebă George, cu pleoapele aproape lipite, întrucât ochelarii i se spărseseră pe timpul încăierării.
— Da. Sunt trandafirii.
— Are cumva pleoape epicantiale?
— Mm… Da.
— Aha! Un mongoloid. Pariez că-i idiot. Iată de ce i-a fost atât de uşor lui Moreby să facă din el ce-a făcut. Şi uitaţi-vă la dinţii lui! Par piliţi.
M-am uitat. Monstrul rânjea, căci zărise creştetul viu colorat al lui Perucă Roşie. O mulţime de dinţi frumoşi şi ascuţiţi ieşiseră la iveală cu acest prilej.
— Albinismul lui explică obiceiurile nocturne pe care i le-a impus Moreby. Priviţi! Tresare până şi la lumina torţelor! Este ultrasensibil la orice fel de actinice.
— Dar ce e cu obişnuinţele lui dietetice?
— Le-a dobândit prin constrângere. Mulţi primitivi îşi făceau vitele să sângereze. Kazahii au procedat aşa până în secolul al XII-lea; la fel şi cei din Toda. Aţi văzut rănile cailor, când am trecut pe lângă păşune. Ştiţi că sângele este hrănitor, cu condiţia să-l poţi înghiţi şi să nu-l vomiţi; sunt sigur că Moreby i-a controlat idiotului dieta încă de pe vremea când era copil. Bineînţeles c-a ajuns vampir — din moment ce aşa a fost crescut.
— Omul Mort s-a ridicat, anunţă Moreby.
— Omul Mort s-a ridicat, aprobă mulţimea.
— Mare este Omul Mort!
— Mare este Omul Mort!
Dădu apoi drumul mâinii albe ca de mort şi se îndreptă spre noi, lăsându-l rânjind, în mijlocul terenului, pe singurul vampir adevărat pe care-l cunoscusem.
— Mare este Omul Mort, rosti el, rânjind, pe când se apropia de noi. Magnific, nu-i aşa?
— Ce i-ai făcut sărmanei fiinţe? întrebă Perucă Roşie.
— Foarte puţin, răspunse Moreby. A fost extrem de dotat încă din naştere.
— Ce erau injecţiile alea pe care i le-ai administrat? se interesă George.
— Ah! Înaintea unor asemenea întâlniri, îi injectez cu novocaină centrii nervoşi ai durerii. Lipsa acesteia ajută la întărirea imaginii despre propria invincibilitate. I-am făcut şi-o injecţie cu hormoni. În ultimul timp s-a îngrăşat şi-a devenit cam leneş. Injecţia compensează acest lucru.
— Vorbeşti despre el şi-l tratezi de parc-ar fi o jucărie mecanică, zise Diane.
— Aşa este. O jucărie invincibilă. Şi, totodată, de nepreţuit. Ei. Hasan, eşti gata? întrebă el.
— Sunt gata, răspunse arabul, scoţându-şi haina şi burnuzul, pe care i le dădu lui Ellen.
Muşchii umerilor i se încordară, degetele i se flexară uşor; păşi înainte, ieşind din cercul de săbii. Pe umărul stâng avea o umflătură; pe spate, alte câteva. Lumina torţelor i se reflecta în barbă, făcând-o să pară roşie ca sângele. Fără să vreau, mi-am amintit de seara aceea de la hounfor, când Hasan jucase scena strangulării, făcând-a pe Mama Julie să-mi spună: „Prietenul tău e posedat de Angelsou”. Pentru ca apoi să adauge: „Angelsou este un zeu al morţii, care-i vizitează numai pe-ai lui”.
— Mare este războinicul Hasan, anunţă Moreby, îndepărtându-se de noi.
— Mare este războinicul Hasan, răspunse mulţimea.
— Puterea lui face cât a multora la un loc…
— Puterea lui face cât a multora la un loc! repetă, ca un ecou, mulţimea.
— Dar Omul Mort este şi mai tare…
— Dar Omul Mort este şi mai tare!
— Îi rupe oasele şi-l doboară în acest loc festiv.
— Îi rupe oasele…
— Îi mănâncă ficatul…
— Îi mănâncă ficatul.
— Îi bea sângele din beregată…
— Îi bea sângele din beregată.
— Mare e puterea lui.
— Mare c puterea lui.
— Mare e Omul Mort!
— Mare e Omul Mort!
— În seara asta, spuse Hasan calm, va deveni într-adevăr Omul Mort.
— Omule Mort! strigă Moreby, în timp ce Hasan înaintase şi se oprise în faţa creaturii. Ţi-l ofer pe acest om, Hasan, drept sacrificiu!
Se dădu la o parte şi le ceru gardienilor să ne ducă înspre marginea cea mai îndepărtată a arenei.
Idiotul rânji şi mai tare şi se întinse încet către Hasan.
— Bismallah![28] zise Hasan, prefăcându-se că se întoarce şi lăsându-se în jos şi într-o parte. Imediat însă ţâşni în sus, răsucindu-se ca un bici, şi-l pocni zdravăn pe Omul Mort cu latul palmei, peste falcă. Ţeasta aceea albă, albă, abia dacă se mişcă vreo zece centimetri. Dar continua să rânjească…
Apoi mâinile lui scurte şi groase se repeziră înainte şi-l înhăţară pe Hasan de subsuori. La rândul său, Hasan îl apucă de umeri, îşi înfipse degetele în muşchii parcă acoperiţi de zăpadă şi, trăgând cu putere, făcu să-i apară pe piele brazde roşii, acoperite cu picături de aceeaşi culoare.
Mulţimea ţipă când văzu sângele Omului Mort. Poate că mirosul acestuia îl întărâtă pe idiot. Ori poate strigătul mulţimii. Namila îl ridică pe Hasan la peste jumătate de metru de la pământ şi se năpusti înainte, cu el cu tot. Dădu însă peste copacul acela mare şi capul lui Hasan zvâcni când se lovi de trunchi. Omul Mort căzu peste Hasan; făcu un pas înapoi, se scutură şi începu să-l pocnească.
Era o bătaie în toată regulă. Idiotul îl biciuia cu mâinile lui scurte şi groase, de-a dreptul groteşti. Hasan îşi proteja faţa cu mâinile, în timp ce coatele îi acopereau stomacul. Omul Mort continua să-l izbească însă în cap şi în coaste. Mâinile i se ridicau şi coborau fără încetare. Şi rânjea, rânjea mereu… În cele din urmă, mâinile lui Hasan se lăsară în jos, încrucişându-se pe stomac… Din colţurile gurii începu să-i curgă sânge.