Jucăria invincibilă îşi continua distracţia. Deodată, din depărtare, din cealaltă parte a nopţii, atât de departe încât numai eu puteam să aud, se făcu simţită o voce pe care-o recunoşteam.
Era puternicul urlet de vânătoare al îndrăcitului meu copoi, Bortan. De undeva, nu se ştie cum, se luase pe urmele mele şi-acum venea, alergând prin noapte, sărind ca un ţap, plutind ca un cal pe un râu vijelios, aşa bălţat cum era, cu ochii lucind ca jarul şi cu dinţii ca de fierăstrău. Bortan al meu nu se sătura niciodată de alergat. Cei ca el se nasc fără să cunoască teama, cu vânătoarea în sânge şi sub pecetea morţii. Copoiul meu îndrăcit venea şi nimic n-ar fi reuşit să-l oprească din drum. Dar era încă departe, tare departe, de cealaltă parte a nopţii…
Mulţimea urla. Hasan n-o mai putea duce mult. Nimeni n-ar fi putut. Cu coada ochiului (cel căprui) am remarcat un mic gest al lui Ellen. Era ca şi cum ar fi aruncat, ceva, cu mâna dreaptă…
După două secunde, se produse evenimentul. Mi-am întors repede privirea de la acel punct strălucitor care apăruse în spatele idiotului. Omul Mort gemu şi-şi pierdu controlul asupra mâinilor.
Vechea şi înţeleaptă regulă 237.1 (din regulamentul promulgat de mine) preciza: „Orice ghid şi orice membru al unui grup de excursionişti va purta la el, pe timpul deplasărilor, nu mai puţin de trei torţe cu magneziu.”
Însemna că Ellen mai avea două. Fie binecuvântată!…
Omul Mort încetase să-l mai lovească pe Hasan. Încercă să îndepărteze torţa, cu o izbitură. Ţipă. Încercă iarăşi s-o arunce de lângă el. Îşi acoperi ochii. Se rostogoli ia pământ.
Hasan privea — sângerând, gâfâind…
Torţa ardea, Omul Mort ţipa…
În cele din urmă, Hasan se mişcă. Se întinse şi apucă una dintre corzile groase de viţă, care atârnau din copac. Trase de ea. Coarda rezistă. Trase mai tare. Coarda se desprinse. Gesturile lui erau tot mai sigure, în timp ce-şi înfăşură capetele corzii pe câte-o mână. Torţa trosni, devenind din nou luminoasă… Hasan se lăsă în genunchi lângă Omul Mort şi, cu o mişcare rapidă, îi aruncă laţul din coardă de viţă în jurul gâtului. Torţa trosni iar. Hasan strânse laţul. Omul Mort se luptă să se ridice de jos. Hasan strânse şi mai tare. Idiotul îl apucă de mijloc. Muşchii puternici de pe umerii Asasinului se încordară. Pe faţa lui, transpiraţia era amestecată cu sânge. Omul Mort se ridică în picioare, săltându-l şi pe Hasan odată cu el. Hasan trase cu şi mai multă putere. Idiotul, a cărui faţă nu mai era albă, ci pestriţă, şi ale cărui vene se încordaseră pe frunte şi pe ceafă, îl ridică şi mai sus de la pământ. Cum îl ridicasem eu pe golem, aşa l-a ridicat şi Omul Mort pe Hasan, cu tot laţul care-i strângea nemilos gâtul, în timp ce el îşi încorda întreaga forţă. neomenească.
Mulţimea gemea şi urla fără noimă. Toba, care ajunsese la un ritm frenetic, bătea fără-ncetare. Şi-atunci, am auzit iarăşi urletul — încă foarte îndepărtat. Torţa începu să pălească. Omul Mort se clătină… Apoi, cuprins de un spasm, îl aruncă pe Hasan cât colo. Laţul i se desprinse de la gât.
Hasan apucă ukemi-ul şi se rostogoli în genunchi. Rămase în această poziţie. Omul Mort se îndreptă spre el. Apoi se clătină. Începu să tremure din tot corpul. Bolborosi şi-şi prinse gâtul cu mâinile. Faţa i se întunecă tot mai mult. Ajunse, împleticindu-se, până la pom şi întinse o mână. Rămase locului, gâfâind. Curând, se auzi un zgomot puternic de sufocare. Mâna îi alunecă pe trunchiul copacului şi monstrul se prăbuşi cu totul la pământ. Se săltă iarăşi, pe jumătate chircit.
Hasan se ridică şi luă laţul de viţă din locul în care căzuse. Înaintă spre idiot. De data asta, îl înşfăcă în aşa fel încât să nu mai scape. Omul Mort căzu şi nu se mai sculă…
*
Era ca şi cum ai fi oprit un aparat de radio dat la maximum: Clic…
Se aşternu o tăcere deplină; totul se întâmplase atât de repede… Şi noaptea era calmă, calmă cu adevărat. M-am întins şi i-am rupt gâtul gardianului de lângă mine, apoi i-am luat sabia. M-am întors spre stânga şi-am crăpat cu ea capul următorului gardian. Pe urmă, un nou clic şi volumul sunetului a revenit la maximum, numai că de data asta era vorba de o mare de paraziţi.
Myshtigo îşi doborî adversarul cu o lovitură puternică în ceafă. Pe un altul, îl pocni drept în fluierul piciorului. La rândul lui, George reuşi să-l izbească cu genunchiul în burtă pe paznicul cel mai apropiat. Dos Santos, mai puţin sprinten — sau doar mai puţin norocos — se alese cu două tăieturi urâte, una pe piept şi alta la umăr.
Mulţimea se adună de pe unde era împrăştiată, ca într-un film derulat cu viteză mare. Înaintă spre noi.
Ellen aruncă burnuzul lui Hasan în capul gardianului cu sabie, care tocmai era pe cale să-i spintece soţul. Poetul laureat al Pământului trânti apoi cu putere o piatră peste burnuz, atrăgându-şi fără îndoială o mare doză de karma rea, ceea ce nu părea însă a-l îngrijora prea mult. Între timp, Hasan revenise în micul nostru grup, parând cu mâna o lovitură de sabie; izbise latul lamei după o veche metodă a samurailor, pe care-o credeam definitiv pierdută pentru omenire. Imediat, îşi făcu şi el rost de-o armă pe care-o mânuia acum cu deosebit, succes.
Îi ucisesem sau îi schilodisem pe toţi gardienii noştri, înainte ca mulţimea să fi parcurs jumătate din distanţa care-o separa de noi. Diane, la indicaţia lui Ellen, aruncase pe teren şi în mulţime cele trei torţe de magneziu ale ei. După care am luat-o la fugă, Ellen şi cu Perucă Roşie sprijinindu-l pe Dos Santos, care se cam împleticea. Însă membrii tribului Kouretes ne tăiaseră drumul şi acum alergam spre nord, pe o direcţie care ne îndepărta de obiectivul nostru.
— N-o să reuşim, Karagee, spuse Hasan.
— Ştiu.
— … decât dacă tu şi cu mine îi ţinem pe atacanţi în loc, în timp ce ai noştri merg mai departe.
— Okay. Unde ne oprim?
— De partea cealaltă a frigării, lângă cărare, unde copacii sunt mai deşi. Este acolo o gâtuitură. N-or să ne poată lovi toţi deodată.
— Perfect, am zis, întorcându-mă spre restul grupului. Ne-aţi auzit? Duceţi-vă la cai! O să vă conducă Phil! Hasan şi cu mine rămânem aici, să-i ţinem pe loc cât vom putea mai mult.
Perucă Roşie întoarse capul şi începu să spună ceva.
— Destul cu vorba! Plecaţi! Nu vreţi să trăiţi?
Voiau. Aşa că plecară.
Hasan şi cu mine ne-am întors lângă groapa cu frigarea şi-am aşteptat. Ceilalţi şi-au continuat fuga, trecând prin pădure şi îndreptându-se către păşune. Mulţimea continua să înainteze spre Hasan şi spre mine.
Primul val ne izbi şi-am început masacrul. Ne aflam în locul în formă de „V” unde cărarea ce venea din pădure se lăţea pe platou; la stânga, se căsca groapa cu foc mocnit; în dreapta, se înălţa un pâlc des de pomi. Am omorât trei adversari, alţi câţiva retrăgându-se plini de sânge. După o scurtă pauză, s-au repezit să ne-mpresoare.
Ne aşezaserăm spate în spate şi care cum se apropia îl căsăpeam.
— Dacă măcar unul dintre ei are o armă de foc, suntem morţi, Karagee.
— Ştiu.
Un alt semi-om căzu răpus de sabia mea. Hasan îl aruncă în groapă pe unul care ţipă. Erau toţi în jurul nostru. O sabie îşi făcu loc prin garda mea şi mă tăie la umăr. Alta îmi împunse coapsa.
— Înapoi, proştilor! Înapoi, am zis, monştrilor!