— Acesta, i-am spus eu lui Hasan, mi-a fost descris de fiul meu ca fiind locul în care firul vieţii mele traversează o stâncă ce arde. El m-a văzut pe mine ameninţat de Omul Mort, dar soarta s-a răzgândit şi a împins pericolul în direcţia ta. Demult, pe când eram doar un vis în mintea Morţii, acest loc mi-a fost hărăzit ca unul în care-aş putea să mor.
— A cădea de pe Shinvat înseamnă să te frigi, zise Hasan.
Am fost duşi jos, în crăpătură şi lăsaţi pe stânci. Moreby trase piedica de la puşcă şi se dădu înapoi.
— Daţi-i drumul grecului şi legaţi-l de coloana aceea, zise el, făcând semn cu arma.
Executară ordinele, legându-mi strâns mâinile şi picioarele. Stânca netedă, umedă, ucidea fără să lase urme.
La fel îi făcură şi lui Hasan, la vreo doi-trei metri în dreapta mea.
Moreby pusese astfel lanterna pe jos, încât- aceasta arunca un semicerc de lumină în jurul nostru. Cei patru Kouretes stăteau alături de el ca statuile unor demoni. Moreby zâmbi. Rezemă puşca de peretele de stâncă din spatele lui.
— Aceasta este Valea Somnului, anunţă el. Cei ce adorm aici, nu se mai trezesc niciodată. Carnea se păstrează însă, asigurându-ne provizii pentru anii săraci. Însă înainte de a te lăsa… (Ochii se întoarseră spre mine). Vezi unde-am lăsat puşca?
Nu i-am răspuns.
— Cred că maţele tale vor ajunge până acolo, Comisare. Oricum, eu încerc să aflu. Scoase un pumnal de la brâu şi înaintă spre mine. Cei patru semi-oameni se deplasară odată cu el. Cine credeţi că are mai mult curaj? întrebă Moreby. Tu sau arabul?
Nici unul dintre noi nu răspunse.
— O să vedeţi singuri, ne ameninţă el, printre dinţi. Tu, mai întâi!
Mă apucă de cămaşă şi mi-o tăie în partea din faţă. Învârti încet lama pumnalului într-un cerc semnificativ, la numai câţiva centimetri de stomacul meu, în tot acest timp studiindu-mi fizionomia.
— Ţi-e teamă, zise el. Încă nu ţi se vede pe faţă, dar se va vedea. Uită-te la mine! adaugă. O să-ţi înfig cuţitul în trup foarte încet. Şi într-o zi o să te mănânc la cină. Ce părere ai?
Am izbucnit în râs. Dintr-o dată situaţia devenise de-aşa natură, încât merita să râzi. Faţa lui se schimonosi, apoi căpătă o expresie de uimire.
— Frica te-a făcut să-ţi pierzi minţile, Comisare?
— Pene sau plumb? l-am întrebat.
Ştia ce înseamnă asta. Începu să spună ceva, când auzi zgomotul pietrişului răvăşit, la vreo trei-patru metri mai încolo. Aruncă o privire rapidă în direcţia respectivă. Ultima secundă de viaţă şi-o petrecu ţipând, în timp ce forţa saltului lui Bortan îl trântea la pământ, înainte ca animalul să-i despartă capul de umeri. Copoiul meu din iad sosise…
*
Gardienii Kouretes ţipară, văzând ochii sclipind ca jarul şi dinţii ca de fierăstrău. Capul dulăului se înălţa deasupra pământului cam tot atât cât statura unui om înalt. Degeaba îl loviră cu săbiile, căci corpul lui e ca al unui tatu. Bortan al meu — un câine de un sfert de tonă… deşi nu chiar ca acela despre care-a scris Albert Payson Terhune. Avu nevoie de aproape un minut de lucru, dar când termină, cei patru gardieni fuseseră făcuţi bucăţele.
— Ce-i asta? întrebă Hasan.
— Ce să fie? am răspuns. Un căţeluş pe care l-am găsit cândva, într-un sac aruncat de valuri pe plajă… prea rezistent ca să se înece. Câinele meu… Bortan.
Pe partea moale a umărului i se vedea o rană superficială. N-o primise în luptă.
— Ne-a căutat mai întâi în sat, am constatat eu, iar cei de-acolo au încercat să-l oprească. Mulţi Kouretes au murit astăzi, se pare.
Câinele se apropie şi-mi linse faţa. Dădu din coadă, scheună, se gudură, apoi alergă în cercuri mici, de jur împrejurul nostru. Veni iar la mine şi-mi linse faţa. Şi din nou se apucă să ţopăie, călcând peste ce mai rămăsese din cei patru Kouretes.
— E bine să aibă omul un câine, comentă Hasan. Mie mi-au fost întotdeauna dragi câinii.
Pe când vorbea, Bortan îl tot mirosea.
— Te-ai întors, javră bătrână, am spus eu. Nu ştii că neamul câinilor a dispărut?
El dădu din coadă, veni încă o dată la mine şi-mi linse mâna.
— Îmi pare rău că nu te pot scărpina după urechi. Dar ştii că mi-ar plăcea s-o fac, nu-i aşa?
Animalul dădu din coadă, vesel.
Am început să-mi mişc palma dreaptă, deschizând-o şi închizând-o atât cât îmi permiteau legăturile. În acelaşi timp, am întors capul într-acolo. Bortan mă privea, iar nările lui umede tremurau.
— Mâinile, Bortan. Am nevoie de mâini ca să mă eliberez. Îmi trebuie mâini să desfac legăturile. Trebuie să le găseşti şi să le aduci aici.
Câinele luă un braţ care zăcea pe jos şi-l depuse la picioarele mele. Apoi mă privi şi dădu din coadă.
— Nu, Bortan. Mâini vii. Mâini de prieten. Mâini mă dezlege. Înţelegi, nu?
El îmi linse mâna.
— Du-te şi găseşte nişte mâini care să mă elibereze. Mâini vii, care sunt încă la locul lor. Mâini de prieten. Acuma, repede! Du-te!
Bortan se şi plecă. Se opri o clipă locului. Se uită înapoi, la mine, pe urmă o luă în susul potecii.
— Înţelege? întrebă Hasan.
— Cred că da, i-am răspuns. Nu are creierul unui câine obişnuit. Şi-apoi, a trăit mai mulţi ani decât oricare om, aşa c-a avut timp suficient să înveţe cum să înţeleagă.
— Atunci, să sperăm că va găsi repede pe cineva, înainte să apucăm să adormim.
— Da.
*
Atârnam acolo, în noaptea rece. Aşteptaserăm foarte mult şi, în cele din urmă, pierduserăm noţiunea timpului. Muşchii amorţiţi ne dureau. Eram plini de sângele uscat provenit de la nenumăratele răni uşoare ne caro le primiserăm. Pe trup aveam peste tot vânătăi. Oboseala şi nesomnul ne zăpăciseră.
Atârnam acolo, iar legăturile ne intrau în carne…
— Crezi că vor reuşi s-ajungă până la tine în sat?
— I-am ajutat să aibă un avans substanţial, la pornire. Cred că au o şansă reală.
— Întotdeauna este greu de lucrat cu tine, Karagee.
— Am observat şi eu asta.
— …Ca în vara în care-am putrezit în închisorile din Corsica.
— Aşa e.
— …Sau în marşul asupra Gării Chicago, după ce ne pierduserăm tot echipamentul în Ohio.
— Da, atunci a fost un an nenorocit.
— Tu însă ai întotdeauna necazuri, Karagee. „Născut să-nnoade coada tigrului”, aşa se spune despre oameni ca tine. E greu să lucrezi cu ei. În ce mă priveşte, mie-mi place să stau liniştit la umbră, cu o carte de versuri în braţe, cu pipa…
— Ssst! Aud ceva!
Răsuna, într-adevăr, un zgomot de copite.
Un satir apăru în afara conului de lumină pe care-l proiecta lanterna căzută. Se mişca nervos, iar ochii îi fugeau de la mine la Hasan, apoi iar la mine, în sus şi-n jos, în jurul nostru şi dincolo de noi.
— Ajută-ne, micule cornut! am strigat eu, în greceşte.
Satirul înaintă cu grijă. Văzu sângele şi trupurile ciopârţite ale celor din tribul Kouretes. Se întoarse brusc, gata s-o ia la fugă.
— Nu pleca! Am nevoie de tine! Sunt eu, cântăreţul din nai…
El se opri şi se întoarse, cu nările dilatate tremurându-i. Urechile ascuţite pândeau orice zgomot. Întorcându-se şi trecând prin zona masacrului, o expresie de durere i se putu citi pe faţa aproape umană.