— Sabia… La picioarele mele!…, am spus eu, făcându-i semn din ochi. Ridic-o!
Nu părea să-i placă ideea de-a atinge ceva făcut de om, cu-atât mai puţin o armă. Am fluierat ultimele acorduri ale melodiei pe care-o cântasem nu cu mult timp în urmă.
E târziu, e târziu, atât de târziu…
Ochii i se umeziră. Şi-i şterse cu dosul încheieturilor sale păroase.
— Ia sabia şi taie-mi legăturile. Ia-o… Nu aşa, că te răneşti. Cu celălalt capăt… Da.
O apucă de partea care trebuia şi se uită la mine. Am mişcat mâna dreaptă.
— Frânghiile… Taie-le!
Făcu ce-i cerusem. Îi trebuiră douăzeci de minute, timp în care m-am ales cu o mulţime de crestături sângerânde. Era cât pe ce să-mi taie o arteră, dar am scăpat, mişcându-mi mâna. După ce-mi eliberă braţele, se uită la mine, într-o atitudine de aşteptare.
— Acum dă-mi cuţitul. De rest mă ocup eu…
Aşeză lama în mâna mea întinsă. Am luat-o. După câteva secunde, eram liber. Pe urmă l-am eliberat şi pe Hasan. Când m-am întors, satirul dispăruse. Am auzit în depărtare zgomotul precipitat al copitelor lui.
— Diavolul m-a iertat, zise Hasan.
*
Ne-am îndepărtat cât am putut mai repede de Locul Fierbinte, ocolind satul Kouretes şi continuând deplasarea spre nord, până ce am ajuns la un drum pe care l-am recunoscut ca ducând spre Volos. Dacă Bortan fusese acela care-l găsise pe satir şi-l îndemnase să vină la noi sau dacă satirul ne găsise singur şi-şi amintise de persoana mea, era un lucru de care nu puteam fi sigur. Cum însă Bortan nu se întorsese, aveam sentimentul că valabilă rămânea cea de a doua posibilitate.
Cea mai apropiată localitate cunoscută era Voios, la vreo 25 de kilometri către est. Dacă Bortan se dusese a-colo, unde-ar fi fost recunoscut de multe dintre rudele mele, avea să mai dureze încă mult timp până la întoarcerea lui. Faptul că-l trimisesem după ajutor fusese din partea mea o acţiune de ultimă instanţă. Dacă însă căutase sprijin în altă parte decât în Volos, nu mai aveam nici o idee asupra momentului în care urma să se întoarcă. Mi-ar fi găsit, totuşi, urma şi-ar fi venit după mine. Aşa că am pornit la drum, străduindu-ne să ne îndepărtăm cât mai mult.
După vreo zece kilometri, abia dacă mai eram în stare să ne mişcăm. Ştiam că fără odihnă n-am fi putut merge mai departe, aşa că am început să căutăm un loc unde să putem dormi. În cele din urmă, am recunoscut un deal pietros, pe unde păscusem oile când eram copil. Mica peşteră ciobănească, situată cam la trei sferturi din lungimea pantei, era uscată şi goală. Peretele de lemn care-o acoperea începuse să putrezească, dar mai putea fi încă folosit.
Am adus iarbă proaspătă pentru aşternut, am blocat uşa şi-apoi ne-am întins în interior. Cât ai clipi, Hasan a început să sforăie. Gândurile mele s-au învălmăşit o clipă, înainte de a se linişti şi atunci mi-am dat seama că dintre toate plăcerile — un pahar cu apă rece atunci când ţi-e sete, o băutură alcoolică atunci când nu ţi-e, un act sexual, o ţigară după multe zile de absenţă — nici una nu se compară cu somnul.
Somnul e cel mai bun…
*
Aş putea spune că dacă grupul nostru ar fi apucat-o pe drumul ocolit de la Lamia la Volos — adică pe şoseaua de pe malul mării — lucrurile nu s-ar fi petrecut aşa cum s-au petrecut, iar Phil ar mai fi încă în viaţă. Însă nu pot să judec aşa cum trebuie toate câte s-au întâmplat în acest caz; chiar şi acum, privind înapoi, mi-e imposibil să spun cum aş rearanja lucrurile dacă-ar fi s-o iau de la capăt. Forţele distrugerii finale mărşăluiau deja printre ruine, cu braţele ridicate…
Am plecat spre Volos în după-amiaza următoare, urcând Muntele Pelion, spre Portaria. Dincolo de o vale adâncă, se întinde Makrynitsa. Am trecut-o şi i-am găsit pe ceilalţi.
Phil îi condusese până în acel loc, ceruse o sticlă de vin şi exemplarul său din lucrarea Prometeu descătuşat, apoi se aşezase avându-le alături pe amândouă, seara târziu. Dimineaţa, Diane îl găsise zâmbind şi ţeapăn.
I-am ridicat un rug printre cedri, lângă ruinele bisericii Episcopi, pentru că nu dorise să fie îngropat. Am îngrămădit laolaltă tămâie şi ierburi aromate, întregul catafalc fiind de două ori mai înaltă decât un stat de om. În noaptea aceea el avea să ardă, iar eu aveam să spun iarăşi la revedere unui prieten. Privind înapoi, se pare că viaţa mea a însemnat în principal o serie de sosiri şi de plecări. Eu spun „bun găsit”. Eu spun „bun rămas”. Pământul rezistă… La naiba!
Am plecat deci în acea după-amiază, cu tot grupul la Pagasea, portul vechiului Iolkos, amplasat pe promontoriul opus lui Voios. Am rămas în picioare, la umbra migdalilor crescuţi pe dealul de unde se zăreau atât peisajul marin, cât şi creasta stâncoasă.
— De-aici au plecat Argonauţii în căutarea Lânii de Aur, am spus eu, fără să mă adresez cuiva anume.
— Cine erau ăştia? întrebă Ellen. Am citit povestea în şcoală, dar am uitat-o.
— Păi… erau Heracles, Tezeu, Orfeu cântăreţul, Asclepios, fiii Vântului de Nord, apoi Iason, căpitanul — elev al unui centaur, şi Cheiron — a cărui peşteră, întâmplător, se afla chiar acolo, sus, lângă vârful Muntelui Pelion.
— Serios?
— Am să v-o arăt odată.
— Foarte bine.
— Tot pe-aici, pe-aproape, s-au bătut zeii şi titanii, zise Diane, venind lângă mine. Nu titanii au smuls Muntele Pelion şi l-au aşezat peste Ossa, în încercarea de-a escalada Olimpul?
— Aşa se spune. Însă zeii au fost buni şi au restabilit peisajul, după sângeroasa bătălie.
— O velă! zise Hasan, arătând cu mâna în care ţinea o portocală pe jumătate cojită.
M-am uitat peste întinderea de ape şi-am văzut a pată mică la orizont.
— Da; locul ăsta încă mai e folosit drept port.
— Poate că-i o altă navă cu eroi, care aduce o nouă încărcătură de lână, zise Ellen. Dar ce-or să facă ei cu toată cantitatea?
— Nu lâna-i importantă, spuse Perucă Roşie, ci obţinerea ei. Orice bun povestitor ştie asta. Femeile pot să confecţioneze din lână nişte veşminte uluitoare. Şi asta, oricând. S-au obişnuit să culeagă resturile nesfârşitelor căutări.
— Nu se compară cu părul tău, scumpo!
— Dar nici cu al tău, copilă!
— Al meu se poate schimba. Desigur, nu aşa de uşor ca la tine…
— Peste drum, am intervenit eu cu voce tare, se află ruinele unei biserici bizantine — Episcopi — a cărui restaurare am planificat-o pentru urmăritorii doi ani. Potrivit tradiţiei, aici a avut loc nunta lui Peleus, unul dintre argonauţi, cu nimfa marină Thetis. Aţi auzit povestea a-cestei petreceri? Toată lumea a fost invitată, mai puţin zeiţa discordiei. Ea a venit totuşi şi a aruncat un măr de aur pe care stătea scris: „Celei mai frumoase”. Domnul Paris a considerat că mărul se cuvine Afroditei, şi astfel soarta Troiei a fost pecetluită. Ultima dată când l-a mai văzut cineva, Paris nu era prea fericit. Ah, hotărârile astea! Cum am spus de mai multe ori, regiunea din jurul nostru e încărcată de mituri.
— Cât o să stăm aici? se interesă Ellen.
— Aş vrea, am zis eu, să mai întârziem încă două zile la Makrynitsa, după care ne vom îndrepta spre nord. Asta înseamnă încă o săptămână în Grecia, după care ne vom deplasa la Roma.
— Nu! spuse Myshtigo, care stătea aşezat pe un bolovan, dictând în aparatul său de înregistrare, în timp ce privirea îi rătăcea pe întinsul apelor. Nu. Excursia s-a terminat. Cea de-acum e ultima oprire.