Tatram Yshtigo, bunicul lui, este una dintre cele mai bune şi mai nobile fiinţe aflate încă în viaţă, E filosof, un mare scriitor, administrator altruist al serviciilor publice. L-am cunoscut pe timpul şederii mele pe Taler, acum vreo treizeci de ani, şi-am devenit prieteni apropiaţi. De atunci, am ţinut permanent legătura şi încă din vremea aceea mi-a spus câte ceva despre planurile Complexului Vegan referitoare la Pământ. M-a pus să jur că voi păstra secretul. Nici măcar Cort nu-şi dă seama că eu cunosc acest secret. Dacă s-ar afla înainte de vreme, ar fi un dezastru pentru reputaţia bătrânului.
Veganii se află într-o postură extrem de stânjenitoare. Compatrioţii noştri expatriaţi şi-au impus ei înşişi dependenţa economică şi culturală faţă de Vega. Veganilor li s-a arătat — cu câtă ardoare! — pe timpul Rebeliunii Radpolului, faptul că există o populaţie indigenă care are o puternică organizaţie proprie şi doreşte restaurarea planetei noastre. Veganii ar vrea şi ei ca acest lucru să se întâmple. Căci nu au nevoie de Pământ. La ce să-l folosească? Dac-ar dori să-i exploateze pe pământeni, apoi aceştia sunt mai mulţi pe Taler decât pe Pământ. Însă veganii nu vor aşa ceva; sau — oricum — nu în proporţie de masă şi nu cu răutate. Foştii noştri compatrioţi şi-au ales singuri tipul de exploatare dorit, atunci când au preferat să nu mai revină pe Pământ. Ce denotă aceasta? Că Returnismul este o problemă moartă. Nu se mai întoarce nimeni. Iată de ce părăsesc mişcarea. Şi de aceea cred că şi tu ai părăsit-o. Veganii ar dori să-şi ia mâna de pe problema „planetei natale”. Desigur, ei vor să viziteze în continuare Pământul. A veni aici şi a vedea ce i se poate face unei lumi este ceva instructiv, un lucru îndemnând la reflecţie şi căinţă, care pur şi simplu îţi trezeşte teamă. Teamă.
Ceea ce aveau ei nevoie era găsirea unei modalităţi de lucru cu guvernul foştilor noştri compatrioţi de pe Taler. Taleriţii nu se grăbeau să renunţe la singura lor pretenţie, legată de impozite şi existenţă: Oficiul.
Totuşi, după multe negocieri şi după un lung şir de avantaje economice, inclusiv acordarea definitivă a cetăţeniei vegane foştilor noştri compatrioţi se părea că se găsise o modalitate. Aplicarea planului a fost încredinţată familiei Shtigo, în special lui Tatram.
În cele din urmă, acesta găsise o soluţie (aşa credea cel puţin) de a-i reda Pământului poziţia autonoma şi de a-i păstra integritatea culturală. Iată de ce şi-a trimis nepotul, pe Cort, în chip de „cercetaş”. Cort este o fiinţă ciudată; adevăratul său talent este cel actoricesc (toţi cei din neamul Shtigo sunt, de altfel, dotaţi) şi îi place să pozeze. Cred c-a dorit foarte mult să joace rolul unui extraterestru şi sunt sigur că a făcut-o cu îndemânare şi eficienţă. Ţartam m-a anunţat de asemenea că acesta ar putea fi ultimul rol al lui Cort, aflat pe moarte, deoarece suferă de drinfan — o boală Vegană incurabilă. Cred că ăsta e şi motivul pentru care a fost ales Cort şi nu altcineva.
Crede-mă, Konstantin Karaghiosis Korones Nomskos Conrad (şi toate celelalte nume ale tale pe care nu le ştiu); crede-mă, el nu a făcut niciodată cercetări în legătură cu proprietăţile funciare. Nu, nu, nu…
Dar mai permite-mi un ultim gest romantic. Crede-mă pe cuvânt că el trebuie să trăiască şi lasă-mă să-mi ţin promisiunea şi să păstrez secretul. N-ai să regreţi când ai să ştii totul.
Îmi pare rău că n-am apucat să-ţi termin elegia, şi dracul să te ia pentru faptul că mi-ai luat-o pe Lara, atunci, la Kerci! Phil”.
*
Dacă-i aşa, foarte bine, am hotărât eu. Viaţă, nu moarte, pentru vegan. Phil îşi spusese părerea şi nu aveam nici o îndoială asupra cuvintelor lui.
M-am întors la masa unde se servea cina lui Mikar Korones şi am stat cu Myshtigo până ce acesta a fost gata de plecare. După care l-am însoţit înapoi, la Iakov Korones, şi m-am uitat cum îşi împachetează ultimele lucruri. În tot acest răstimp, n-am schimbat decât vreo şase cuvinte.
I-am cărat lucrurile în faţa casei, pe locul unde urma să aterizeze skimmer-ul. Înainte ca toţi ceilalţi (inclusiv Hasan) să vină să-şi ia la revedere, el se întoarse spre mine şi mă întrebă:
— Explică-mi, Conrad, de ce distrugeţi piramida?
— Ca să enervăm Vega, am răspuns eu. Ca să ştiţi că dacă doriţi acest loc şi reuşiţi să ni-l luaţi, o să-l găsiţi într-o stare mai proastă decât după Cele Trei Zile. Nu veţi mai avea la ce să vă uitaţi. Vom arde tot ce-a mai rămas din istoria noastră, iar vouă n-o să vă rămână nici o bucăţică.
Aerul expirat pe la baza plămânilor lui ieşea cu o tonalitate înaltă, tânguitoare — echivalentul vegan al oftatului.
— Presupun că e ceva lăudabil, zise el, însă am dorit atât de mult s-o văd!… Crezi c-o s-o puteţi reconstitui vreodată? Poate, curând?
— Tu ce crezi?
— I-am văzut pe oamenii tăi însemnând multe dintre fragmente…
Am dat din umeri.
— Ţi-aş pune, în acest caz, doar o singură întrebare — importantă -, în legătură cu plăcerea ta de a distruge…, declară el.
— Care anume?
— Este oare distrugerea cu adevărat o artă?
— Du-te naibii!
Veniră apoi şi ceilalţi. Am mişcat uşor din cap către Diane şi i-am ţinut mâna lui Hasan exact atât cât mi-a trebuit ca să-i smulg acul subţire pe care-l avea fixat în palmă. Pe urmă l-am lăsat şi pe el să dea mâna, repede, cu veganul.
Skimmer-ul coborî, zumzăind din cerul pe cale să se întunece. L-am urcat pe Myshtigo la bord, i-am încărcat bagajele şi, am închis eu însumi uşa în urma lui.
Skimmer-ul decolă fără probleme şi dispăru după câteva clipe.
Sfârşitul unei excursii care n-a fost deloc una de plăcere.
M-am întors în casă şi mi-am schimbat hainele.
Sosise timpul să-mi incinerez un prieten…
*
Profilându-se pe cerul nopţii, ziguratul de buşteni purta rămăşiţele poetului, prietenului meu. Am aprins o torţă şi-am stins lanterna electrică. Hasan stătea în picioare, lângă mine. Ajutase la transportul corpului neînsufleţit până la căruţă şi ţinuse hăţurile. Ridicasem rugul pe un deal cu chiparoşi, mai sus de Voios, lângă ruinele acelei biserici de care-am vorbit mai înainte. Apele golfului erau calme. Cerul se arăta senin şi stelele străluceau.
Dos Santos, care nu fusese de acord cu incinerarea, hotărâse să nu participe, pe motiv că-l dureau rănile. Diane preferase să rămână alături de el, la Makrynitsa. De la ultima noastră conversaţie, nu mai vorbise cu mine.
Ellen şi George stăteau pe fundul căruţei ce fusese trasă în spatele unui chiparos mare, şi se ţineau de mână. Erau singurii care mai erau prezenţi. Lui Phil nu i-ar fi făcut plăcere ca rudele mele să-şi strige bocetele în jurul lui. Spusese cândva că-şi doreşte ceva măreţ, plin de strălucire, rapid, dar fără muzică.
Am apropiat torţa de un colţ al rugului. Flacăra muşcă încetişor din lemn, apoi începu să-l mistuie. Hasan aprinse o altă torţă, o înfipse în pământ, se trase înapoi şi rămase privind.
În timp ce flăcările-şi croiau drum spre înalturi, am rostit câteva rugăciuni ancestrale şi-am vărsat vin pe pământ. Am aruncat pe foc un snop de ierburi aromate. Pe urmă, m-am dat şi eu înapoi.
— … Orice-ai fost, am spus eu, moartea te-a luat şi pe tine. Te-ai dus să vezi floarea umedă deschisă pe malul Acheronului, printre umbrele infernului care se ivesc când şi când. Dac-ai fi murit tânăr, dispariţia ta ar fi fost plânsă ca distrugerea unui mare talent, înainte de-a se fi desăvârşit. Dar tu ai trăit, şi-acum nu se mai poate spune aşa. Unii aleg o viaţă scurtă şi divină, în faţa zidurilor Troiei lor, alţii una lungă şi mai puţin tumultoasă. Şi cine poate spune care-i mai bună? Zeii şi-au ţinut făgăduiala unei faime nepieritoare pentru Achile, inspirându-l pe poet să-i cânte un imn nemuritor. Dar oare e mai fericit pentru asta, din moment ce acum e la fel de mort ca şi tine? Eu nu pot să judec, vechiul meu prieten. Mai puţin poet, amintesc doar câteva dintre cuvintele pe care şi tu le-ai scris despre cel mai puternic dintre Argivi şi despre timpul morţilor crunte: „Palide dezamăgiri copleşesc acest loc de adunare: / Ameninţarea unor oftaturi care periclitează timpul… / Dar cenuşa nu se mai preface iar în lemn. / Muzica nevăzută a flăcării face aerul să se încălzească, şi ziua nu mai este zi”. Îţi zic adio ţie, Phillip Graber. Fie ca zeii Phoebus şi Dionysos, care-şi iubesc şi-şi ucid poeţii, să te laude fratelui lor întunecat, Hades. Şi fie ca Persefona lui, Regina Nopţii, să te privească îngăduitor şi să-ţi acorde un loc de cinste pe Câmpiile Elizee. Dumnezeu fie cu tine…