Flăcările ajunseseră aproape de vârful rugului.
L-am văzut apoi pe Jason, stând în spatele căruţei. Bortan şedea alături. M-am retras şi mai mult. Bortan veni la mine şi se cuibări în dreapta mea. Îmi linse mâna.
— Vânătorule atotputernic, am mai pierdut pe unul de-ai noştri, am rostit eu.
Câinele mişcă din capul lui mare.
Flăcările ajunseră în vârf şi începură să înghită întunericul nopţii. Aerul era plin de arome dulcege şi de zgomotul focului.
Jason se apropie.
— Tată, zise el, câinele m-a dus la stâncile arzătoare, dar tu scăpaseşi deja.
Am dat din cap, afirmativ.
— Un prieten care nu era om ne-a eliberat de-acolo. Dar mai înainte de asta, acest om, Hasan, l-a nimicit pe Omul Mort. Aşa că visurile tale s-au dovedit până acum şi drepte, şi mincinoase.
— EI e luptătorul cu ochi galbeni din viziunea mea, zise Jason.
— Ştiu, dar asta-i de domeniul trecutului.
— Ce mai ştii despre Bestia Neagră?
— Nici un sforăit sau fornăit.
— Bine.
Am privit multă, multă vreme, cum noaptea se închide în ea însăşi. De câteva ori, Bortan îşi ciuli urechile, iar nările i se dilatară. George şi Ellen nu se mişcaseră din loc. Hasan ne privea cu ochi străini, lipsiţi de expresie.
— Ce-ai să faci acum, Hasan? l-am întrebat.
— Mă-ntorc pentru un timp pe Muntele Sindjar, mi-a răspuns el.
— Şi pe urmă?
— Cum va fi scris, zise, dând din umeri.
Şi, deodată, se abătu asupra noastră un zgomot înfiorător, asemenea gemetelor unui uriaş idiot, însoţit da trosnetul copacilor despicaţi.
Bortan sări în picioare şi începu să urle. Măgarii înhămaţi la căruţă se agitară. Unul dintre ei scoase un zbieret scurt.
Jason apucă un par ascuţit, pe care-l alese din grămada rămasă de la rug şi se încordă.
Şi-atunci, namila se năpusti asupra noastră, acolo, în poiană. Mare şi urâtă, ca toate numele ce-i fuseseră date.
Mâncătorul de Oameni…
Cutremurătorul Pământului…
Puternicul, Răul…
Bestia Neagră din Tessalia.
În cele din urmă, cineva ar fi putut să spună ce era în realitate. Dac-ar fi reuşit să scape, vreau să zic.
Probabil că bestia fusese atrasă spre noi de mirosul cărnii arse. Şi era mare. Cel puţin cât un elefant.
Care-a fost cea de-a patra muncă a lui Hercule?
Mistreţul din Arcadia, aha!
Mi-am dorit dintr-o dată ca Hercule să fie pe-aproape, să ne ajute.
Un mistreţ mare… Unul cocoşat, cu colţii lungi cât braţul unui om… Cu ochi mici, de porc, negri, care se roteau sălbatic în lumina focului… Trântise pomii la pământ, venind spre noi… Se porni însă pe guiţat când Hasan, luând din foc un tăciune aprins, i-l înfipse în bot, cu partea arzând înainte, răsucindu-l apoi cât putea de mult. Se clătină, dându-mi timp să apuc parul lui Jason. M-am năpustit înainte şi i l-am împlântat în ochiul stâng. Iar s-a clătinat şi-a guiţat, ca un cazan de abur gata să se spargă… După care s-a repezit şi Bortan la el, muşcându-l de umăr.
Nici una din cele două lovituri pe care i le-am aplicat nu a provocat mai mult de o rană superficială. Luptându-se cu umerii contra dinţilor, mistreţul reuşi în cele din urmă să scape din strânsoarea lui Bortan. Hasan era acum lângă mine, agitând un nou tăciune. Animalul atacă din nou. De undeva, din apropiere, George descarcă în el pistolul automat. Hasan aruncă torţa. Bortan sări iarăşi asupra lui, de astă dată din direcţia ochiului orbit.
…Toate acestea îl împiedicară pe animal în asaltul său; se izbi de căruţa acum goală, omorându-i pe amândoi măgarii. După care se năpusti asupra vehiculului, călcându-i partea centrală cu piciorul stâng din faţă. Inima căruţei se rupse în două.
Bortan continua să muşte, urletul său fiind ca un tunet continuu. Ori de câte ori era împuns cu colţii, câinele dădea drumul monstrului din strânsoare, se răsucea şi iarăşi sărea să-l muşte.
Sunt sigur că lancea mea de oţel, ascuţită ca un vârf de ac, nu s-ar fi rupt. Numai că ea se afla la bordul lui Vanitie…
Hasan şi cu mine l-am înconjurat pe mistreţ, cu cei mai mari şi mai ascuţiţi tăciuni pe care i-am putut găsi. L-am tot împuns, ca să-l facem să se-nvârtească-n loc. Bortan încerca întruna să-l muşte de grumaz. Însă capul uriaş al monstrului era mereu ţinut în jos, cu ochiul sănătos rotindu-se în orbită şi cu celălalt sângerând, în timp ce colţii lui ca nişte săbii tăiau orice întâlneau în faţă şi-n spate, în sus şi-n jos. Copitele despicate, mari cât o pâine, ale creaturii, făceau găuri în pământ când ea se răsucea căutându-ne, încercând să ne omoare pe toţi. În lumina portocalie, tremurândă, a focului.
În cele din urmă, monstrul se opri şi se răsuci — destul de brusc pentru mărimea lui — lovindu-l pe Bortan cu umerii, lateral şi aruncându-l la vreo trei-patru metri distantă de mine. Hasan îl pocni cu parul în spate, iar eu m-am repezit la celălalt ochi, pe care însă nu l-am nimerit. Cu capul în jos şi colţii sclipind, mistreţul se repezi apoi la Bortan, care încerca să se ridice în picioare. Am aruncat cu toată puterea parul şi m-am ferit cu o săritură din drumul animalului. Capul bestiei era deja aplecat, pentru a aplica lovitura mortală. Am înşfăcat cu mâinile ambii colţi, în timp ce capul îi atingea aproape pământul. Dar, în timp ce eu apăsam în jos cu toată puterea, mi-am dat seama că nimic nu mai putea împiedica acea lovitură de străpungere. Am încercat, totuşi, şi poate cumva am reuşit, timp de-o secundă… Cel puţin, am văzut că Bortan izbutise să se dea la o parte, în timp ce eu eram aruncat prin aer, sângerând din mâinile julite.
Ameţit de cădere, fusesem aruncat departe, prin aer. Am auzit un guiţat puternic. Hasan ţipă, iar Bortan mai scoase o singură dată, din adâncul gâtlejului, urletul său de luptă.
… Şi fulgerul roşu al lui Zeus coborî de două ori din ceruri.
… Şi toate se liniştiră.
*
M-am ridicat, încet, în picioare.
Hasan stătea lângă rugul arzând, ţinând încă — în poziţie de aruncare — un par aprins.
Bortan mirosea un munte de carne tremurândă.
Sub chiparos, lângă un măgar mort, se afla Cassandra, cu spatele rezemat de trunchiul copacului; era îmbrăcată în pantaloni de piele şi cămaşă albastră de lână; zâmbea uşor şi ţinea în mână puşca mea de mare calibru, încă fumegând.