— Cassandra!
Ea scăpă arma şi păru foarte palidă. Dar eu o ţineam deja în braţe, în clipa când arma atinse pământul.
— Am o grămadă de lucruri să te-ntreb, i-am spus. Dar nu acum. Mai târziu. Acum, nimic. Doar să stăm aici, sub ăst pom, şi să ne uităm cum arde focul.
Şi-aşa am făcut…
*
După o lună, Dos Santos a fost exclus din Radpol. De-atunci, nu s-a mai auzit nimic, nici despre el, nici despre Diane. Se zvoneşte că ar fi renunţat amândoi la Returnism şi că s-ar fi mutat pe Taler, unde locuiesc şi în prezent. Sper să nu fie adevărat, având în vedere cele întâmplate în acele ultime cinci zile. Niciodată n-am ştiut întreaga poveste a lui Perucă Roşie şi nici nu cred c-am s-o ştiu vreodată. Dacă ai încredere în cineva (vreau să spun o încredere adevărată) şi dacă ţii la el, aşa cum poate că Diane a ţinut la mine, atunci s-ar părea că trebuie să stai în preajma lui, pentru a vedea dac-a avut sau nu dreptate, în marea voastră neînţelegere finală. Ea însă n-a făcut aşa şi-acum mă-ntreb dacă nu cumva regretă.
Oricum, n-am motiv să cred c-o s-o mai văd vreodată…
La puţin timp după schimbările din Radpol, Hasan s-a întors de pe Muntele Sandjar, a stat o perioadă la Port, apoi şi-a cumpărat o mică navă la bordul căreia a ieşit pe mare, într-o zi, dis-de-dimineaţă, fără măcar să spună la revedere cuiva sau să dea vreun indiciu asupra destinaţiei sale. S-a presupus că şi-a găsit din nou de lucru, pe undeva. După câteva zile însă, a avut loc un uragan şi, potrivit unor zvonuri pe care le-am auzit în Trinidad, Hasan ar fi fost aruncat pe coasta Braziliei, unde şi-ar fi găsit moartea în mâinile locuitorilor unui trib feroce de prin partea locului. Am încercat să verific această versiune, dar n-am reuşit.
Totuşi, după două luni, Ricardo Bonaventura, preşedintele Alianţei Contra Progresului (ACP) — un grup desprins din Radpol şi care căzuse în dizgraţia Atenei — a murit de apoplexie în timpul unei reuniuni a partidului. Au circulat atunci o serie de zvonuri despre un, soi de venin de iepure, originar de pe Divbah, pus în anşoa (o combinaţie extrem de ucigătoare, după cum mă asigură George), iar a doua zi noul căpitan al Gărzii Palatului a dispărut în mod misterios, împreună cu un skimmer si cu procesele verbale de la ultimele trei sesiuni secrete ale ACP (fără să mai punem la socoteală conţinutul unui mic seif din perete). Se spune că lovitura ar fi fost dată de un tip solid, cu ochii galbeni şi-o uşoară căutătură orientală.
Jason încă-şi mai paşte prin munţi oile lui cu multe picioare, în locul unde degetele Aurorei vin să umple în penumbră cerul cu roze — şi, fără îndoială, că încă-i mai corupe pe tineri cu cântecul său.
Ellen a rămas iarăşi însărcinată, la fel de delicată şi cu burta mare, şi nu vorbeşte cu nimeni altcineva decât cu George. La rândul lui, George vrea să încerce acum — cât nu e încă prea târziu — o embriochirurgie ciudată; doreşte să-l facă pe următorul lui copil să respire atât apă, cât şi aer, datorită întinselor domenii neexplorate de pe fundul oceanului, unde urmaşii săi ar putea face pionierat, el fiind astfel tatăl unei noi rase, despre care intenţionează să scrie o carte… şi-aşa mai departe. Lui Ellen nu-i prea surâde ideea, aşa încât am impresia că oceanele vor rămâne încă multă vreme neexplorate.
A, da, cu câtva timp în urmă, l-am dus pe George la Capistrano ca să vadă întoarcerea liliecilor-păianjen. A fost ceva cu adevărat impresionant: felul cum întunecă cerul cu zborul lor, cum îşi fac cuiburi în jurul ruinelor, cum mănâncă porci sălbatici şi cum îşi lasă excrementele verzi pe toate străzile. Lorel are despre toate astea nişte înregistrări color 3-D excelente, care durează ore în şir şi pe care le prezintă la fiecare petrecere organizată de Oficiu. Sunt un fel de document istoric, dat fiind că liliecii-păianjen se află pe cale de dispariţie. Credincios cuvântului dat, George a declanşat împotriva lor o ciumă slishi, care-i face să cadă ca muştele. Chiar săptămâna trecută a căzut unul în mijlocul unei străzi, cu un buf! puternic; eu tocmai mă aflam în drum spre Mama Julie, cu o sticlă de rom şi-o cutie de ciocolată. Când a căzut, animalul era deja mort. Paraziţii numiţi slishi sunt foarte înşelători. Bietul liliac-păianjen nici nu ştie ce se-ntâmplă: zboară fericit, căutând ceva de mâncare, şi, deodată, poc!, te pomeneşti cu el căzut în mijlocul unei petreceri în grădină sau în piscina cuiva.
Am hotărât ca, deocamdată, Oficiul să fie menţinut. Voi înfiinţa un fel de parlament, după ce voi izgoni partidul aflat în opoziţie faţă de Radpol; este vorba de partidul Indreb sau cam aşa ceva — ceea ce-ar putea să însemne Independent Rebuilders[29].
Bunele şi vechile forţe finale de ruptură… aveam nevoie de ele, aici, printre ruine.
Iar Cassandra — prinţesa mea, îngerul meu, frumoasa mea doamnă — mă acceptă acum şi fără ciupercă, de care-am scăpat în noaptea aceea, petrecută în Valea Somnului.
Fusese, desigur, întruchiparea eroilor de pe nava văzută de Hasan la Pagasea. Însă fără lâna de aur; doar cu armele mele şi alte lucruri. Iar nava era Golden Vanitie, cea pe care-o construisem cu propria-mi mână şi care, mi-a făcut plăcere să aflu, se dovedise destul de rezistentă ca să înfrunte până şi acel val uriaş tsunami provocat de cutremurul de 9,6 grade pe scara Richter. Cassandra se afla cu nava pe mare, atunci când s-a scufundat Insula Kos. Pe urmă, se îndreptase spre Volos, pentru că ştia că la Makrynitsa am o mulţime de rude. Ce bine că a simţit pericolul şi a luat cu ea „artileria grea” atunci când a debarcat! (Şi ce bine, de asemenea, că a ştiut cum s-o folosească!). Va trebui să învăţ să privesc presimţirile ei cu mai multă seriozitate…
Mi-am cumpărat o vilă liniştită în Insula Haiti, în partea opusă aceleia în care se află oraşul Port-au-Prince. Vila mea este la numai 15 minute de zbor cu skimmerul, faţă de Port; are o plajă largă şi multă junglă în jur. Trebuie să păstrez o oarecare distanţă (întreaga lungime a insulei) între mine şi civilizaţie, datorită acestei — să-i zicem — probleme pe care-o am: vânătoarea. Deunăzi, când au venit magistraţii pe-aici, n-au înţeles anunţuclass="underline" ATENŢIE LA CÂINE! Acum îl înţeleg. Persoana care se află în ghips nu va cere daune, iar George o va pune repede pe picioare. Ceilalţi n-au avut chiar aşa de mult de suferit. A fost însă bine că m-am aflat pe-aproape. Aşa că iată-ne aici — ca de obicei, într-o postură neobişnuită.
Întreaga planetă Pământ a fost răscumpărată de la guvernul talerit, de către marea şi bogata familie Shtigo. Marea majoritate a expatriaţilor doreau oricum să obţină cetăţenia vegană, în loc să rămână supuşi guvernului din Taler şi să lucreze în Complex cu statutul de străini înregistraţi. Asta se întâmpla de mai multă vreme, aşa că cedarea Pământului a devenit în principal o problemă de a-l găsi pe cel mai bun cumpărător — pentru că guvernul nostru în exil şi-a pierdut singura raţiune de a fi, în momentul dispariţiei chestiunii cetăţeniei. Acest guvern avea justificare atâta timp cât acolo se aflau pământeni, acum însă, fiind toţi vegani, nu mai are cine să-l voteze şi, suntem siguri, nici cei de-aici n-au de gând s-o facă. Ca urmare, a fost scoasă la vânzare o proprietate imensă, iar singurul cumpărător a fost familia Shtigo.
Bătrânul înţelept Tatram a avut totuşi grijă ca Pământul să nu intre în posesia familiei Shtigo. Achiziţia s-a făcut pe numele nepotului său, răposatul Cort Myshtigo.