— Nu vrei să încerci să ghiceşti?
— Nu în mod deosebit.
Am intrat într-o zonă cu mai puţină lume şi am făcut o pauză ca să înşfac un cocteil de pe tava cu gustări. Era o tavă specială care ne urmase pe deasupra capetelor. Când n-am mai suportat s-o văd cum se chinuie, am apă-sat pe butonul de la spate, ceea ce a făcut-o să se deschidă şi să-şi ofere îndatoritor conţinutul de bunătăţi aflate la rece.
— A, ce bine! Vrei şi tu ceva de băut, Phil?
— Credeam că te grăbeşti.
— Mă grăbesc, dar vreau să analizez puţin situaţia.
— Foarte bine. Vreau o simicoke…
L-am privit cu coada ochiului şi i-am dat ceea ce ceruse. Pe urmă, când s-a întors, am urmărit direcţia privirii sale către fotoliile uşoare, aşezate în alcovul format de colţul de nord-vest al camerei, pe două laturi şi corpul thelinstrei, pe cea de-a treia. La thelinstra cânta o doamnă în vârstă, cu ochi visători. Domnul Earthdirector[5] Lorel Sands îşi fuma pipa…
Pipa este unul dintre aspectele cele mai interesante ale personalităţii lui Lorel. E o veritabilă Meerschaum[6] şi n-au mai rămas multe ca ea în lume. Cât despre restul persoanei lui, funcţia sa este mai degrabă asemănătoare cu a unui anti-computer: îi furnizezi tot felul de date, cifre şi statistici adunate cu grijă, iar el le traduce în gunoi. Are ochii întunecaţi, pătrunzători şi un mod tărăgănat, mormăit, de a vorbi, în timp ce te fixează cu ei; gesticulează rar, dar atunci când o face, foarte hotărât, taie aerul cu mâna dreaptă, într-o mişcare largă sau împunge cu pipa nişte doamne imaginare; părul e alb la tâmple şi de culoare închisă în rest; are pomeţii proeminenţi, tenul i se asortează cu culoarea hainelor de tweed (căci evită cu încăpăţânare uniforma neagră de ceremonie) şi se străduieşte mereu să-şi împingă falca inferioară mai în sus şi mai în faţă decât pare confortabil. Lorel deţine o funcţie politică în care este numit de către Earthgov-ul[7], de pe Taler şi-şi ia munca foarte în serios, ajungând până acolo încât îşi demonstrează devotamentul prin crize periodice de ulcer. Nu este omul cel mai inteligent de pe Pământ, dar e şeful meu. Totodată, este. unul dintre cei mai buni prieteni pe care-i am.
Lângă el, stătea Cort Myshtigo. Aproape că puteam să simt câtă ură avea Phil pentru fiecare părticică din acesta — de la tălpile de un albastru spălăcit ale picioarelor lui cu câte şase degete, până la culoarea roz, indicând o castă superioară, a fâşiei de păr ce se întindea de la o tâmplă la alta. Şi nu-l ura atât de mult pentru ceea ce însemna el, ca persoană, ci, sunt sigur, pentru faptul că era cea mai apropiată rudă (nepot) a lui Tatram Yshtigo — extraterestrul care, cu patruzeci de ani în urmă, începuse să demonstreze că cel mai mare scriitor de limbă engleză aflat încă în viaţă era un vegan. Bătrânul domn îşi menţine şi-acum poziţia, şi nu cred că Phil l-a iertat vreodată.
Cu coada ochiului (cel albastru), am văzut-o pe Ellen urcând pe scara mare, ornamentată, de la celălalt capăt al sălii. Cu coada celuilalt ochi, l-am văzut pe Lorel privind în direcţia mea.
— Asta-i, am spus eu, am fost depistat; acum trebuie să merg să prezint omagiile mele William Seabrook-ului de pe Taler. Vii si tu?
— Păi… Foarte bine, zise Phil. Suferinţa e bună pentru suflet.
Ne-am deplasat spre alcov şi am rămas în picioare, în faţa celor două scaune, între muzică şi zgomot, acolo unde-şi avea locul puterea. Lorel se ridică încetişor şi ne strânse mâinile. Myshtigo se sculă şi mai încet, fără să întindă mâna; se uită fix la noi, cu ochii de culoarea chihlimbarului şi faţa inexpresivă, în timp ce-i eram prezentaţi. Cămaşa lui lungă, portocalie, flutura cu regularitate de fiecare dată când plămânii compartimentaţi împingeau afară aerul prin nările anterioare de la baza uriaşei sale cuşti toracice. Ei dădu scurt din cap, repetându-mi numele. Pe urmă se întoarse spre Phil, cu o expresie aducând a zâmbet.
— Te-ar deranja dacă mi-ai traduce şi mie, în engleză, mimica dumitale? întrebă el, cu o voce care suna precum tonul muribund al unui diapazon.
Phil se răsuci pe călcâie şi plecă.
Timp de o secundă, mi-am închipuit că veganul era bolnav,, pe urma însă mi-am adus aminte că râsul celor din neamul lui sună cam ca horcăitul unui ţap care se înăbuşă. Eu încerc să mă ţin departe de ei, evitând staţiunile de odihnă.
— Stai jos, zise Lorel, părând stânjenit, în spatele pipei lui.
Mi-am tras un scaun şi l-am aşezat în faţa lor.
— Okay.
— Cort are de gând să scrie o carte, spuse Lorel.
— Aşa care va să zică…
— Despre Pământ.
Am dat din cap înţelegător.
— Şi-a exprimat dorinţa ca tu să-i fii ghid pe timpul deplasării prin câteva dintre Locurile Vechi…
— Mă simt onorat, am spus eu, destul de rece. Sunt însă curios să ştiu ce l-a făcut să mă aleagă pe mine drept ghid.
— Şi încă şi mai curios în legătură cu ceea ce poate şti el despre dumneata, nu-i aşa? zise veganul.
— Întocmai, am încuviinţat, sunt două sute la sută interesat.
— Ei bine, am întrebat o maşină.
— Perfect. Acuma ştiu.
M-am rezemat de spătar şi mi-am terminat băutura.
— Când am conceput acest proiect, m-am uitat mai întâi în Vite-Stats Register for Earth[8] — asta aşa, pentru date generale despre oameni; pe urmă, după ce-am dat peste ceva interesant am căutat în Earth office Personnel Banks[9]…
— Mda, am mormăit eu.
— …şi acolo m-a impresionat mai mult ceea ce nu se spunea despre dumneata, decât ceea ce se spunea.
Am ridicat din umeri.
— Sunt multe goluri în cariera dumitale. Nici chiar acum nu se ştie exact cu ce te ocupi în cea mai mare parte a timpului… Apropo, când te-ai născut?
— Nu ştiu. Asta se întâmpla într-un mic sat grecesc şi în anul acela le-au lipsit la toţi calendarele. Oricum, mi s-a spus că pe la Crăciun.
— Potrivit dosarului personal, ai 77 de ani. Insă din Vite-Stats rezultă că ai ba 111, ba 130.
— Am minţit, ca să pot obţine de lucru. Pe vremea aia, criza era în toi.
— …Aşa că m-am apucat să întocmesc o fişă Nomikos, ceea ce este un lucru deosebit, şi le-am cerut la Vite-Stats să caute analogi fizici până la precizia de 0,001, în toate băncile de date, inclusiv în cele care acum sunt închise.
— Unii colecţionează monede vechi, alţii construiesc rachetomodele…
— Am constatat că ai fi putut fi trei, sau patru, sau cinci indivizi diferiţi, cu toţii greci, dintre care unul cu adevărat uimitor. Căci, desigur, Konstantin Korones, unul dintre cei mai bătrâni, s-a născut acum 234 de ani. De Crăciun. Un ochi albastru, altul căprui. Şchiop de piciorul drept. Acelaşi păr, la vârsta de 23 de ani. Aceeaşi înălţime şi aceleaşi date antropometrice pe scara Bertillion.
— Aceleaşi amprente? Aceleaşi scheme retiniene?
— În multe dintre dosarele din vechiul Registru, asemenea date nu apar. Să fi fost oare oamenii mai neglijenţi, în zilele acelea? Nu ştiu. Ori poate că nu s-a respectat cum trebuie accesul la arhive?…
— Ştii că acum trăiesc pe această planetă peste patru milioane de oameni. Căutând înapoi, în timp, până cu trei-patru secole în urmă, îndrăznesc să spun că într-un număr foarte mic de cazuri se, pot găsi câte două sau chiar trei persoane identice. Şi? Ce-i cu asta?