— Conrad Nomikos, îmi repetă Hasan numele, uitându-se printre pleoapele pe jumătate închise, de parcă l-ar fi citit de pe o listă.
Îi ştiam pe toţi din cameră, aşa că m-am grăbit spre scaunul cel mai depărtat de Hasan, ţinând mai tot timpul paharul cu băutură în dreptul feţei, pentru mai multă siguranţă. Diane — Perucă Roşie stătea alături, în picioare. Deschise gura, zicându-mi:
— Bună dimineaţa, domnule Nomikos!
— Bună seara, Diane, i-am răspuns, ridicând paharul.
Înaltă, subţirică, îmbrăcată în cea mai mare parte în alb, ea stătea lângă Dos Santos, dreaptă ca o lumânare.
Ştiu că poartă perucă pentru că odată i se ridicase puţin în sus, lăsând vederii o porţiune dintr-o cicatrice interesantă şi urâtă, pe care în mod obişnuit o ţine ascunsă sub păr. M-am întrebat de multe ori ce-o fi cu aceasta cicatrice, mai ales pe când stăteam cu nava la ancoră şi priveam stelele printre nori sau când dezgropam statuete deteriorate. Buze purpurii — tatuate, cred — pe pare nu le-am văzut niciodată zâmbind; muşchii maxilarelor îi sunt mereu încordaţi, pentru că totdeauna stă cu dinţii încleştaţi. Iar între ochi, de-atâta încruntare, i s-a format un mic „v” întors. Bărbia fină şi-o ţine ridicată; oare în semn de sfidare? Vorbeşte sacadat şi abia deschide gura când articulează cuvintele. Despre vârsta ei nu mi-am putut face o părere. Oricum, peste treizeci.
Ea şi cu Don formează o pereche interesantă. El are tenul măsliniu, este vorbăreţ, fumează mereu şi nu e în stare să stea locului mai mult de două minute. Ea este mai înaltă cu vreo treisprezece centimetri şi este tipul de om care arde fără flacără. Încă nu-i ştiu toată povestea, şi nici nu cred c-o să i-o ştiu vreodată.
Se apropie şi rămase în picioare lângă scaunul meu, în timp ce Lorel i-l prezenta pe Cort lui Dos Santos.
— Tu eşti, zise ea.
— Da, eu sunt, i-am răspuns.
— …cel care va fi ghidul excursiei.
— Fiecare ştie totul despre acest lucru, cu excepţia mea, am spus. N-ai putea să-mi povesteşti şi mie câte ceva din ceea ce ştii?
— Nu ştiu nimic, despre nimic, zise ea.
— Vorbeşti ca Phil, am remarcat eu.
— Nu asta am vrut.
— Ai făcut-o, totuşi. Deci, de ce?
— De ce, ce?
— De ce tu? Don? Aici? În această seară?
Îşi trecu limba peste buza de sus, apoi o apăsă tare, de parc-ar fi vrut să stoarcă din ea sucul de grepuri sau să-şi înăbuşe cuvintele. Pe urmă privi spre Don, însă el era prea departe ca să fi auzit şi oricum se uita în altă parte. Era ocupat să-i toarne lui Myshtigo un pahar de Coke autentică, din cana de pe măsuţa cu gustări. După părerea veganilor, formula de preparat Coke fusese descoperirea arheologică a secolului. Ea s-a pierdut pe timpul celor Trei Zile, fiind regăsită abia cu vreo zece ani în urmă. Se găseau multe feluri de cimicoke, însă nici unul nu avea asupra metabolismului veganilor acelaşi efect ca băutura originală. Aşa cum o caracterizase un istoric contemporan de-al lor, Coke era „cea de-a doua contribuţie a Pământului la cultura galactică”. Prima contribuţie era, desigur, o problemă socială nouă şi foarte delicată, pe care obosiţii filosofi vegani o aşteptaseră câteva generaţii ca să apară.
Diane îşi întoarse privirea către mine.
— Încă nu ştiu, spuse ea. Întreabă-l pe Don.
— Am să-l întreb.
Şi l-am întrebat. Însă mai târziu. Şi nu mi-a părut rău, mai ales că nu mă aşteptam să aflu ceva.
Dar, în timp ce şedeam şi mă căzneam, pe cât posibil, să trag cu urechea, am avut dintr-o dată o viziune — ceva de genul pe care un doctor de „glumeţi” mi l-a categorisit cândva drept o îndeplinire pseudotelepatică a dorinţei. Aceasta se desfăşoară cam aşa:
Doresc să ştiu ce se întâmplă undeva. Dispun de informaţii aproape suficiente ca să pot ghici. Ceea ce şi fac. Numai că asta se întâmplă ca şi cum aş vedea şi aş auzi totul cu ochii şi urechile uneia dintre părţile implicate. Şi totuşi, nu este vorba cu adevărat de telepatie, cel puţin aşa cred, căci uneori percepţia e falsă. Lucrurile par însă destul de reale.
Doctoraşul de „glumeţi” poate să-mi spună tot ce vreau despre chestia asta, mai puţin cauza pentru care se întâmplă.
Aşa se face că —
eu stăteam în mijlocul camerei,
şi mă uitam la Myshtigo,
şi eram Dos Santos,
şi spuneam:
— …vom merge împreună, pentru protecţia dumneavoastră. Nu ca secretar al Radpol-ului, ci ca un cetăţean particular.
— N-am solicitat protecţia dumitale, spunea veganul, totuşi îţi mulţumesc. Voi accepta oferta, ca să păcălesc moartea din mâinile tovarăşilor tăi — şi zâmbi în vreme ce spunea asta.- dacă vor încerca s-o caute pe timpul deplasărilor mele. Mă îndoiesc că o vor face, dar ar însemna să fiu tâmpit ca să refuz scutul lui Dos Santos.
— Eşti un înţelept, am spus noi, cu o uşoară înclinare a capului.
— Exact, zise Cort. Dar spuneţi-mi acum — şi făcu semn cu capul înspre Ellen, care tocmai terminase o discuţie aprinsă cu George şi pleca repede de lângă el -, cine e dânsa?
— Ellen Emmet, soţia lui George Emmet, directorul Departamentului pentru Protecţia Naturii.
— Care este preţul ei?
— Nu cunosc să fi fost evaluată recent.
— Dar ce preţ avea mai înainte?
— N-a avut niciodată vreunul.
— Pe Pământ, orice are un preţ.
— In cazul acesta, cred că va trebui să-l afli singur.
— Aşa am să fac, spuse el.
Femeile de pe Pământ au prezentat întotdeauna o atracţie ciudată pentru vegani. Unul dintre aceştia mi-a zis odată că ele îl fac să se simtă ca un zoofil. Ceea ce este interesant, pentru că o gagică de la Cote d’Or Resort mi-a zis cândva, cu un chicotit, că veganii o fac să se simtă ca „une zoophiliste”. Bănuiesc că jeturile acelea de aer trebuie să gâdile sau cam aşa ceva, trezind animalul din fiecare.
— Apropo, am intervenit noi, ai încetat să-ţi mai ciomăgeşti nevasta în ultimul timp?
— Care din ele? întrebă Myshtigo.
Ştergere şi, iată, mă pomenesc din nou în scaunul meu.
— …ce zici de asta? tocmai mă întreba George Emmet.
M-am holbat la el. Acum o secundă nu fusese acolo. Apăruse pe neaşteptate şi se aplecase peste braţul larg al fotoliului meu.
— Mai zi o dată, te rog. Moţăiam.
— Spuneam că liliacului-păianjen i-am venit de hac. Ce zici de acest atac?
— Rimează, am observat eu. Aşadar, povesteşte-mi cum i-am venit noi de hac liliacului-păianjen…
Dar el râdea. Este unul dintre indivizii la care râsul e ceva imprevizibil. Poate să stea botos zile întregi şi, dintr-o dată, te pomeneşti că izbucneşte în râs, din te miri ce. Când râde, scoate un scâncet ca de bebeluş, impresie întărită de culoarea roz a pielii şi de părul său rar. Aşa că am aşteptat. Ellen se apucase acum să-l insulte pe Lorel, iar Diane era ocupată cu cititul titlurilor cărţilor de pe raft.
— Am elaborat o nouă tulpină de slishi, gâfâi el in sfârşit, cu un aer confidenţial.
— Bine, dar asta e ceva nemaipomenit! După care: Şi totuşi, ce-i aia slishi? am întrebat eu, pe un ton scăzut.
— Slishi este un parazit de pe astrul Bakab, explică George, aşa, cam ca o căpuşă mare. Slishi-i mei sunt lungi de vreo zece milimetri, zise cu mândrie, intră adânc în carne şi produc o substanţă foarte veninoasă.
— Mortală?
— La ai mei, da.
— Poţi să-mi împrumuţi unul? am întrebat.