— De ce?
— Vreau să i-l pun cuiva-n spinare. Ba, dacă mă gândesc mai bine, dă-mi câteva duzini. Am o grămadă de prieteni.
— Ai mei nu fac rău oamenilor, ci numai liliecilor-păianjen. Ei ştiu să facă diferenţa. Pentru slishi-i mei (era foarte pătruns de simţul de proprietate), oamenii ar fi veninoşi. Gazda lor trebuie să aibă un metabolism bazat mai curând pe cupru, decât pe fier, explică el, iar liliecii-păianjen intră în respectiva categorie. Iată de ce vreau să merg cu tine în această călătorie.
— Vrei să găsesc un liliac-păianjen şi să-l ţin ca să pui slishi pe el? Asta vrei să spui?
— Da, aş vrea să deţin vreo câţiva lilieci-păianjen; pe-ai mei i-am folosit pe toţi, până luna trecută, dar sunt sigur că slishi-i vor acţiona cum trebuie. Vreau să merg şi să încep propagarea ciumei.
— Ai zis ciumă?
— În rândul liliecilor-păianjen. Slishi-i se înmulţesc foarte repede în condiţiile de pe Pământ, dacă dispun de un purtător corespunzător, şi ar deveni extrem de contagioşi dacă i-am lansa la momentul oportun al anului. M-am gândit la ultimul sezon de împerechere a liliecilor-păianjen din sud-vest. El va începe peste şase sau opt săptămâni pe teritoriul Californiei, într-un Loc Vechi — care nu mai este cu adevărat Fierbinte — numit Capistrano. Înţeleg că deplasarea ta va cuprinde şi locul acela, cam în perioada de care-ţi vorbeam. Când liliecii-păianjen se vor întoarce la Capistrano, vreau să-i aştept cu slishi-i. Aş putea, de asemenea, să folosesc un concediu.
— Aha! Mm-hm! Ai discutat treaba asta cu Lorel?
— Da, şi el crede că este o idee bună. De fapt, doreşte să ne întâlnim cu toţii acolo şi să facem nişte fotografii. S-ar putea să nu mai fie prea multe prilejuri de a-i vedea întunecând cerul cu zborul lor, făcându-şi cuiburi printre ruine, cum le e obiceiul, mâncând porci sălbatici sau lăsându-şi excrementele verzi pe străzi — oricum, va fi frumos, să ştii.
— Oho, ca la Halloween. Dar ce se va întâmpla cu toţi aceşti porci sălbatici, dacă-i vom extermina pe liliecii-păianjen?
— Ooo, or să fie şi mai mulţi pe-acolo. Îmi închipui însă că pumele nu-i vor lăsa să se înmulţească precum iepurii australieni. Oricum, mai bine s-avem porci decât lilieci-păianjen, ce zici?
— Nu-m plac în mod deosebit nici unii, nici alţii, dar, dacă stau să mă gândesc, prefer să am porci decât lilieci-păianjen. Cât despre participarea ta, desigur, poţi să vii cu noi.
— Mulţumesc, spuse el. Am fost sigur de ajutorul tău.
— Treci peste asta…
Cam în acel moment, se auzi vocea guturală a lui Lorel, care-şi cerea scuze. El stătea în picioare lângă biroul mare, din mijlocul camerei, în faţa căruia cobora uşor un ecran lat. Acesta era transparent şi avea o grosime care le asigura tuturor o imagine panoramică, fără a fi cineva nevoit să-şi caute un loc mai bun de vizionare. Lorel apăsă pe un buton de pe marginea biroului şi luminile îşi reduseră puţin din intensitate.
— Am să vă proiectez o serie de hărţi, spuse el, dac-o să reuşesc să pornesc aparatul de sincronizare… Ah! Uite-l că merge!
Partea de nord a Africii şi majoritatea ţărilor mediteraneene apărură în culori pastel.
— Asta e cea pe care aţi dorit-o prima? îl întrebă el pe Myshtigo.
— În final, asta a fost, spuse masivul vegan, întorcându-se de la o conversaţie şoptită cu Ellen, pe care o încolţise în alcovul de Istorie Franceză, sub un bust al lui Voltaire.
Luminile se micşorară şi mai mult, iar Myshtigo se deplasă spre birou. Se uită la hartă, după care îşi fixă privirea în gol.
— Doresc să vizitez anumite locuri-cheie, care, dintr-un motiv sau altul, sunt importante pentru istoria lumii voastre, spuse el. Mi-ar plăcea să încep cu Egiptul, Grecia şi Roma. Pe urmă, aş vrea să trec repede prin Madrid, Paris şi Londra. (Pe măsură ce vorbea, hărţile se schimbau, totuşi nu destul de repede pentru a ţine pasul cu el). După asta, vreau să fac cale întoarsă la Berlin, să ating Bruxelles-ul, să vizitez Sankt Petersburg-ul şi Moscova, să trec înapoi Atlanticul şi să mă opresc la Boston, New York, Dee-Cee[10], Chicago (pe Lorel îl treceau deja năduşelile, tot schimbând hărţile), să cobor spre Yucatan şi apoi să fac un salt până pe teritoriul Californiei.
— In această ordine? am întrebat eu.
— Pe cât posibil, da, spuse el.
— Ce este rău cu India şi Orientul Mijlociu sau cu Extremul Orient, pentru această deplasare? întrebă o voce, pe care-am recunoscut-o ca fiind a lui Phil. El intrase după estomparea luminilor.
— Nimic, răspunse Myshtigo, doar că în principal acolo e plin de noroi, şi nisip, şi foarte cald, plus că n-are nici o legătură cu ceea ce urmăresc eu.
— Dar ce urmăreşti?
— O poveste!
— Ce fel de poveste?
— Am să-ţi trimit un exemplar cu autograf.
— Mulţumesc.
— Plăcerea e de partea dumitale.
— Când doreşti să pleci? l-am întrebat eu.
— Poimâine, răspunse el.
— Okay.
— Am făcut pentru tine hărţi detaliate ale locurilor prevăzute. Lorel îmi spune că ţi-au fost trimise astăzi, după-amiază, la birou.
— Din nou, okay. Este însă ceva ce s-ar putea să nu ştii prea bine. Se referă la faptul că toate locurile pe care le-ai nominalizat până acum sunt situate în partea continentală. În prezent însă, cultura noastră este mai mult insulară şi asta din nişte pricini foarte simple. Pe timpul celor Trei Zile, partea continentală a fost afectată din plin, aşa că majoritatea locurilor menţionate tind să fie încă întrucâtva fierbinţi. Iar acesta nu este singurul, motiv pentru care ele au fost considerate nesigure…
— Eu nu sunt străin de istoria voastră, ba, mai mult, sunt la curent cu precauţiile care trebuie luate în legătură cu radiaţiile, mă întrerupse el. Mai ştiu şi despre varietatea de forme de viaţă mutante care populează acum Vechile locuri. Toate acestea mă preocupă, dar nu mă îngrijorează.
Am ridicat din umeri, în atmosfera de amurg artificial.
— Pentru mine este O.K…
— Bine. Mai sorbi o gură de Coke. Atunci fă mai multă lumină, Lorel.
— Prea bine, Srin.
Se făcu din nou lumină.
Pe când ecranul se ridica la loc, în spatele lui, Myshtigo mă întrebă:
— E-adevărat că te cunoşti cu câţiva mambo[11] şi houngan[12] de aici, din Port-au Prince?
— Da, desigur, am zis eu. De ce?
El se apropie de scaunul pe care stăteam.
— Înţeleg, spuse pe un ton degajat, că religia voodoo sau voudoun a supravieţuit aproape neschimbată în decursul secolelor.
— S-ar putea, am răspuns. Nu eram pe-aici când a început, aşa că nu ştiu sigur.
— Înţeleg că membrii acestui cult nu apreciază prea mult prezenţa străinilor.
— Şi asta e-adevărat. Însă ei îţi vor prezenta un spectacol foarte frumos, dacă vei alege un hounfor — adică un local — potrivit şi le vei duce nişte cadouri.
— Dar eu aş vrea foarte mult să fiu martor la o ceremonie adevărată! Dac-ar fi să particip împreună cu cineva care nu este străin pentru gazde, atunci poate că m-aş bucura de o manifestare autentică.
— Şi de ce ţii neapărat? Curiozitate morbidă faţă de obiceiurile barbare?
— Nu. Fac studii de religie comparată.
M-am uitat la el, dar nu i-am putut citi nimic pe faţă.