— Dar calculele?
— Asta este o problemă mult mai complicată. Curând se împlinește un an de când am formulat ecuațiile și le-am predat la centrul de calculat unde au reușit să ne calculeze până acum doar trei pulsații. Ni s-a promis că până într-o lună va fi gata și calculul celei de a patra pulsații. Vă puteți imagina — într-un an au calculat abia patru pulsații! Și notați că mașinile de calculat execută zece milioane de operații pe secundă. Atât de complicate s-au dovedit a fi calculele! Nu, calea asta este prea lungă și noi nu ne putem pune toate speranțele în ea.
— Atunci pentru ce e nevoie de ele?
— Pe baza lor putem să ne formăm o idee, fie chiar aproximativă, despre felul în care va acționa microsoarele.
— Prototipul în ce stadiu se află?
— Toate lucrările pregătitoare ale experienței sunt terminate. Primul microsoare se va aprinde peste o săptămână.
— Peste o săptămână?! am exclamat. Elena Nikolaevna, dar eu ce fac? Termenul meu de ședere în sanatoriu expiră exact peste zece zile. Aș fi dorit foarte mult să particip la această experiență, măcar ca simplu observator.
— Veți cunoaște rezultatele experienței pe baza proceselor verbale ale observațiilor noastre.
— Nu! N-am să mai rămân aici! Îl caut chiar acum pe Kinolu și-i cer să-mi dea drumul, mai ales că mă simt foarte bine. Voi fi neapărat prezent la experiența dumneavoastră.
— Ei, încercați. Dacă reușiți să-i convingeți pe medici, comunicați-mi. Am să vă aștept la Toritown.
— Și eu voiam să mă duc la Moscova! mi-am amintit eu.
— Vă veți duce. Vă însoțesc și eu bucuros după experiență.
L-am căutat în grabă pe Kinolu. Era în sala de mese.
— Faceți-mi formele de ieșire din sanatoriu! i-am cerut eu fără nicio introducere.
Luat pe neașteptate, s-a înecat cu supa și m-a întrebat surprins:
— Ce s-a întâmplat?
I-am relatat cele discutate cu Elena Nikolaevna și am adăugat:
— Dacă nu mă lăsați de bună voie, am să fug.
El și-a privit tăcut supa din farfurie, a amestecat-o cu lingura, urmărind cu atenție cum jucau în scânteieri aurii cerculețele de grăsime, apoi a răspuns:
— Cred că e posibil să vi se dea drumul din sanatoriu, înainte de termen.
— Oh, vă mulțumesc foarte mult, am exclamat.
— Numai că n-o să puteți pleca azi, ci peste trei-patru zile. Trebuie să vi se facă neapărat un examen final.
— Dar n-am să ajung la timp. Doar mă duc în Australia!
Kinolu zâmbi.
— Ați uitat că în vremea noastră sunt cu totul alte viteze decât acum o sută cincizeci de ani?
Problema s-a rezolvat surprinzător de repede și de simplu. Peste cinci zile, dimineața, când Kinolu a venit după mine în salon, eram gata de drum.
La intrare ne aștepta un automobil aerodinamic cu parbrizul mare, convex, și botul obtuz, frânt în jos, având cabina în partea posterioară a caroseriei, iar lateral două aripi care dădeau mașinii stabilitate în timpul vitezelor mari.
— N-ați uitat nimic? m-a întrebat Kinolu. Atunci, să pornim!
CAPITOLUL IV. DIN SIBERIA ÎN AUSTRALIA
Am ieșit pe șoseaua lată și netedă. În stânga, sub taluz, își rostogolea repede apele către Iana șerpuitorul râu siberian Dulgalah.
Urmăream cu atenție cum conduce Kinolu mașina. În fața lui nu era nici volan, nici manetă pentru schimbarea vitezelor, doar un mic tablou cu comutatoare și butoane colorate. Motorul automobilului era atomic. Capota transformatoare ne apăra perfect de radiațiile mortale.
— Vă place viteza? mă întrebă Kinolu.
— Cărui rus nu-i place viteza!? mi-am amintit fără să vreau cuvintele cunoscute în copilărie. Fiți sigur că n-am nimic împotrivă.
Kinolu apăsă un buton verde de pe tabloul de comandă. Îndată, pe panoul cu aparate de lângă ceas, se aprinse un beculeț verde de semnalizare.
— Acum putem vorbi liniștiți, spuse el mulțumit și se rezemă cu un aer degajat de spătarul banchetei.
Mi-am dat seama că mașina era dirijată acum cu precizie de aparatele cibernetice, dar urmăream totuși cu atenție vitezometrul. Acul lui trecuse peste marcajul de o sută de kilometri pe oră continuând să suie mereu. Nu prea mă simțeam la largul meu. Automobilul atinsese o viteză neobișnuită. O sută patruzeci de kilometri pe oră. O sută șaizeci… O sută optzeci… Două sute! Acul vitezometrului se apropia de cifra „300”, iar tovarășul meu de drum nici nu se sinchisea.
Prin fața ferestrelor zburau copaci, tufișuri, alcătuind un torent uniform, verde-albăstriu, din care nu se putea desluși niciun amănunt. Împărțită în două prin fâșia de gazon panglica lată a drumului țâșnea în fața noastră ca un șuvoi argintiu și în ultima clipă, frângându-se, dispărea sub roțile automobilului.
În depărtare se ivi pe șosea un punct negru. Era un automobil care venea din direcție opusă. O clipă, și el zbură pe lângă noi vuind ca un obuz mare de artilerie. Observând că mă încrunt din pricina acestui vuiet, Kinolu mă privi cu atenție.
— Mergem prea repede, Alexandr Alexandrovici?
— Nu, nu prea… Îmi place. Totuși de ce nu urmăriți aparatul de conducere? Aveți atâta încredere în aparate?
— Ah, iată dar ce vă neliniștește! Să știți că nu e cazul. Uitați-vă, de-a lungul drumului se întinde o balustradă compactă de piatră. Un aparat optic special din automobil urmărește neîncetat această linie albă. Mașina merge tot timpul la o distanță anumită de balustradă și nu-și reduce viteza decât acolo unde drumul face o cotitură bruscă sau survine o intersecție.
— Din nou cibernetica?
— Desigur. Toate mașinile au un asemenea aparataj de conducere automată.
Pe neașteptate am fost proiectați violent înainte. Mașina și-a redus brusc viteza, apoi, după ce a mai mers puțin, s-a oprit fără zgomot.
— Ce s-a întâmplat? întrebai eu. De ce ne-am oprit?
— O bifurcație a șoselei. Mașina nu știe în ce direcție s-o ia.
Kinolu coti pe șoseaua din dreapta și conectă din nou dirijarea automată. Zburam iar cu viteza de mai înainte, iar eu, pe deplin liniștit, am început să privesc teleemisiunea de pe micul ecran montat in tăblia de lemn care căptușea partea din față a mașinii.
Cu puțin înainte de a intra în oraș am cotit și curând am ajuns la aeroport. Iată edificiul înalt ai aerogării cu o săgeată subțire, aurie, pe cupolă.
— Am sosit — spuse Kinolu. Putem coborî. Trimitem îndată mașina înapoi și mergem la stratoplan. Îmbarcarea a și început. Apăsă pe câteva butoane de pe tabloul de comandă, coborî din mașină și închise ușa. Automobilul porni lin, viră pe pista largă din fața aerogării și se îndepărtă cu toată viteza. Dispozitivul de memorizare îl dirija cu precizie la înapoiere.
Câmpul întins și neted al aeroportului era acoperit cu dale mari hexagonale de beton. Ne-am apropiat de stratoplan, o aeronavă al cărei fuzelaj argintiu strălucea în soare, dublu etajat cu ferestruici în partea din față și un ax lung prelungit înainte ca dintele fantastic al narvalului. Planurile mari, de la mijlocul fuzelajului și până la coadă, erau înclinate mult înapoi. Ampenajul vertical, deriva și direcția aveau forma unei săgeți. În partea din spate a planurilor se vedeau câteva duze ale motoarelor cu reacție. Stratoplanul stătea orizontal pe o rampă mare ajurată, aproape de trei ori mai lungă decât fuzelajul lui. Aspectul stratoplanului îmi amintea de proiectilele reactive ale vestitului aruncător de mine „Katiușa”, așezate pe platformele subțiri de oțel pentru lansare.