Am urcat după ceilalți pasageri pe scara mobilă în interiorul stratoplanului și ne-am ocupat locurile. Ca un copil curios, am rugat să fiu lăsat lângă fereastră și Kinolu mi-a cedat bucuros locul.
De la înălțimea rampei, aeroportul părea, prin fereastra stratoplanului, un mozaic alcătuit din hexagoane. Nu departe se zăreau alte câteva rampe cu stratoplane argintii.
Sosi și clipa decolării. Ușa de la intrare se închise automat ca la vagonul metroului. Vârful rampei se ridică lin în sus. Acum ea privea spre cer ca țeava unui tun antiaerian. Spătarele fotoliilor se dădură înapoi. Ședeam culcați, cu tot trupul întins. Acest lucru e explicabiclass="underline" culcat pe spate, omul poate suporta sarcini mult mai mari, decât în oricare altă poziție. De undeva de sus răsună comanda: „Pasagerii să se pregătească pentru decolare!” — și peste câteva clipe: „Decolarea!”
Se auzi un vuiet asurzitor. O forță invizibilă mă presa violent de spătarul fotoliului. Mâinile și picioarele îmi erau apăsate ca de o greutate, capul mi se lipise de spătarul moale al fotoliului, dar peste câteva clipe totul trecu. Stratoplanul lua înălțime.
— Ei, profesore, cum te simți? mă întrebă Kinolu.
— Admirabil! Priviți, suntem deja în nori. Așa viteză mai zic și eu! Cât o să facem până în Australia?
— Douăzeci și opt de minute și câteva secunde.
— Mai puțin de o jumătate de oră?! am exclamat eu. Prin urmare zburăm cu o viteză de douăzeci de mii de kilometri pe oră?
M-am uitat din nou pe fereastră. Stratoplanul continua să urce vertiginos. Pe măsură ce luam înălțime cerul își schimba culoarea. Azuriul diafan care se vedea de pe sol se transformă în albastru deschis apoi albastrul se întunecă, deveni profund, cu o nuanță violetă și, în sfârșit, la peste douăzeci de kilometri înălțime se făcu negru-violet, așa cum arată de obicei cerul meridional în nopțile fără lună.
Apărură stelele; mai întâi cele mari, apoi altele mai mici și în cele din urmă se aprinseră toate, fără să licărească, aruncând o lumină albă, egală. Soarele, ca un disc de foc se zărea straniu alături de stele, iar în apropiere lucea secera subțire a Lunei.
— Stratosfera…
Kinolu dădu din cap afirmativ. M-am lipit din nou de fereastră. Treceau în zbor, coborând repede niște văluri albe, subțiri, ciudate. Altele și altele…
— Uitați-vă repede! am exclamat. Nori argintii! Înseamnă că ne aflăm la optzeci și doi de kilometri înălțime!
După câteva clipe ne despărțeau de Pământ, aproximativ trei sute de kilometri. Dincolo de geamul cabinei stratoplanului nu se mai zărea aproape nicio urmă de nor — ionosfera.
Deasupra strălucea cu miile-i de stele mărețul Univers. În acea liniște aparentă clocotea fără încetare, zi și noapte, o viață agitată, proprie. Undeva departe, în adâncul nopții întunecoase, se ciocneau și dispăreau constelații vechi. Piereau, făcându-se praf și pulbere, pentru ca peste multe miliarde de ani, amestecându-se cu praful și pulberea altor galaxii nimicite, să apară din nou undeva, în alt loc, ca noi lumi siderale tinere. Acesta era circuitul nesfârșit al vieții.
Zburam de cincisprezece minute. Constelațiile obișnuite ale emisferei boreale se îndepărtau încet și spre sud apăreau stele noi.
Cupa Ursei Mari își apleca toarta în chip ciudat. Steaua Polară nu se mai zărea deasupra capului ca de obicei, ci mai jos și mai înapoi, aproape de orizont. În fața ochilor noștri secera albă, strălucitoare a Lunei în descreștere se întorcea încet cu vârfurile în sus și, în sfârșit, se răsturnă pe spate, părând acum o luntre singuratică fără pânze pe oceanul negru, nemărginit, al Universului.
— Undeva jos este țara mea, spuse Kinolu.
M-am uitat pe fereastră spre Pământ, străduindu-mă să deslușesc contururile peninsulei Malacca, dar Pământul era învăluit într-un strat gros de nori.
Nu-mi venea să cred că într-un timp atât de scurt trecusem peste întinderile nesfârșite ale Siberiei Răsăritene, ale imensei Chine, că sub noi se și tălăzuiau apele australe ale Oceanului Pacific.
În cele din urmă în difuzoare răsună comanda: „Pasagerii să-și ocupe locurile! Aterizăm! Australia!”
Pentru a-și micșora viteza, stratoplanul a început să coboare în spirală, descriind în aer viraje imense. Treptat, cerul începea să se lumineze. Stelele mici începură să pălească și se stinseră de tot. Peste câteva clipe dispărură și cele mai strălucitoare. Cerul își recăpăta coloritul obișnuit. Din împărăția nopții întunecate ne întorsesem iar la ziua luminoasă, însorită.
Jos, printre norișorii mărunți, începu să se zărească Pământul. Încă un viraj uriaș și în față apăru pista betonată de aterizare a aeroportului. Stratoplanul făcu un tur de pistă deasupra aeropostului la mică înălțime, astfel încât i se văzu umbra cu aripile înclinate înapoi și deodată se ridică drept în sus ca o luminare. Acum motoarele cu reacție funcționau în chip de frâne, încetinind coborârea pe Pământ. Stratoplanul ateriza vertical.
„Ar fi interesant să-l văd din afară, mă gândeam. Seamănă probabil cu un creion așezat cu partea neascuțită pe masă”.
Am simțit un șoc ușor și vuietul motoarelor a încetat imediat. Sprijinit de rampă, stratoplanul lua încet poziția orizontală. Ușa se deschise: „Se poate ieși!”
Am părăsit cabina stratoplanului cei din urmă și, înainte de a coborî pe Pământ, ne-am oprit sus pe scară.
În jurul stratoplanului se adunase o mulțime de oameni. Cei ce așteptau și noii sosiți se amestecară. Domnea învălmășeala veselă, obișnuită la întâlnirile din gări și porturi.
Am recunoscut-o de departe pe Elena Nilcolaevna. Mi-a făcut semn cu un buchet de flori viu colorate, și-a croit drum prin mulțime, m-a îmbrățișat și ne-am sărutat. Această duioșie spontană mă mișca. Eram bucuros că se găsise și pentru mine un om apropiat, care venise să mă întâmpine.
Drumul către oraș mergea pe litoralul mării, o mare nouă, formată în urma topirii ghețurilor în emisfera boreală. Luciul nesfârșit al apei se întindea până departe la orizont. De cealaltă parte a drumului zburau spre noi palmieri de un verde închis cu frunze late în chip de evantai, eucalipți uriași
— mândria Australiei, tufe de sălcii și bananieri cu frunze late, și cu ciorchini de banane zemoase, lunguiețe. Jos, la poalele colinei pe care cobora șoseaua, se întindea un oraș mare scăldat în verdeață.
— Iată Toritownul nostru, spuse Elena Nikolaevna.
— Dar unde sunt vestitele zăcăminte de toriu?
— La vreo cincizeci de kilometri spre sud. Pentru dumneata ar fi interesant să vezi cum se extrag silicații de toriu. Întregul proces este complet mecanizat. Toriul reprezintă baza energeticii atomice, în scoarța Pământului se găsește de douăzeci și șapte de ori mai mult toriu decât uraniu.
Am intrat în Toritown. Străzi largi, drepte, clădiri înalte, luminoase, unite în ansambluri arhitectonice, la intersecția străzilor fântâni arteziene, și verdeață, o mare de verdeață, din pricina căreia pe alocuri nu puteai vedea fațadele caselor. Aerul din Toritown era proaspăt și plin de miresme, ca o grădină în floare.
„Nu e de mirare că durata vieții oamenilor a crescut”, gândeam eu.
Da, orașul era într-adevăr o grădină minunată. De-a lungul străzilor, despărțind partea carosabilă de clădiri, se întindeau scuaruri late. Un gard verde, viu apăra pe locatari de zgomot și praf. Verdeața acoperea complet casele, înconjurându-le în straturi de jos până sus. Și arhitectura caselor se adaptase acestui scop. Clădirile aveau proeminențe speciale, niște cornișe late, și balconașe, destinate creșterii plantelor.