Clădirea în care locuia Elena Nikolaevna se găsea aproape de centrul orașului. Am urcat cu liftul la etajul opt. Elena Nikolaevna m-a condus în camera pe care o destinase pentru mine. Luminoasă, mare, aceasta era aranjată cu gust cu mobile de o nuanță plăcută, cafenie.
După masă am coborât în curte. Și aici era foarte multă verdeață: flori, arbuști decorativi, pomi fructiferi.
— Cine îngrijește grădina? am întrebat.
— Chiar locatarii. O să te invităm și pe dumneata la treaba asta, ai să vezi.
— O, cu multă plăcere.
Am luat-o pe o alee îngustă, la capătul căreia se afla un chioșc cochet. Din spatele lui răsuna mânioasă pe un ton ridicat, o voce răgușită. Pesemne că era certat cineva.
— Ai spus cu multă plăcere? repetă pe neașteptate Elena Nikolaevna, zâmbind șiret și mă trase spre chioșc.
— Pomii, tinere, nu sunt niște lemne, striga aceeași voce subțirică, bătrânească. Ei sunt făpturi vii. Simt totuclass="underline" și durerea, și mângâierea, nu suportă grosolăniile.
Ne-am uitat în dosul chioșcului. Cu spatele la noi, o bătrână căruntă, înaltă, dar puțin încovoiată de ani vocifera mereu. În fața ei se lăsa fâstâcit de pe un picior pe altul cel pe care-l numise „tinere”, un atlet uriaș cu umeri lați, de vreo șaizeci de ani. Roșu la față, dădea neputincios din mâini uitându-se rușinat la bătrână.
— Pleacă! Pleacă imediat. Să nu te mai văd pe aici! Auzi? Să nu mai apari decât peste o lună.
„Tânărul” vinovat se îndepărtă ascultător. După el plecă și bătrână, bombănind mereu și sprijinindu-se greoaie în baston.
M-am uitat la Elena Nikolaevna și ea la mine, izbucnind amândoi în râs.
— Cine e bătrâna aceasta fioroasă? am întrebat-o.
— Ea supraveghează îngrijirea grădinei noastre. Cândva a lucrat într-o gospodărie mare, iar acum ne dirijează pe noi. Ai văzut ce aprigă e!? Cred că ți-a pierit pofta să ne mai ajuți în grădină, nu?
— Dimpotrivă, acum chiar că n-am să renunț la treaba asta pentru nimic în lume.
După ce se întunecă Elena Nikolaevna propuse:
— Vrei să vezi și să asculți noutăți?
Ne-am întors în sufragerie. Elena Nikolaevna se apropie de un gobelin imens ce împodobea unul din pereți și-l dădu la o parte descoperind o nișă nu prea adâncă, ai cărei pereți formau un semicerc. Nici tavanul ei nu era plat ci semisferic, pierzându-se treptat în pereți.
Elena Nikolaevna învârti un buton mic, rotund. Emisfera mată, albă se lumină în azuriu. Mi-am dat seama că toată nișa aceea era ecranul uriaș al unui televizor panoramic.
Elena Nikolaevna întoarse un buton de pe tabloul de comandă pe canalul programului. Îndată apăru pe ecran o imagine colorată stereoscopică. Aveam impresia că nu mai sunt în cameră. Pe cerul senin se rotea deasupra noastră, coborând, un stratoplan. Glasul crainicului spunea:
„Astăzi a sosit în orașul nostru din sanatoriul de la Verhoiansk profesorul Hromov, care a dormit în taigaua siberiană aproape o sută cincizeci de ani. Am mai vorbit despre el telespectatorilor noștri. La aeroport a fost întâmpinat de strănepoata sa Elena Nikolaevna Hromova”.
În dreapta ecranului se ivi Elena Nikolaevna cu un buchet de flori în brațe. Cu mâna streașină la ochi ea urmărea stratoplanul, care descria viraje pe cerul albastru, venind la aterizare. După câteva ture de pistă stratoplanul zbură deasupra aerodromului venind direct spre noi și cu aripile strălucind în soare, dispăru, vuind, undeva, în spatele nostru. Stereoefectul era atât de impresionant încât, ca și cei dintâi spectatori de filme la vederea locomotivei ce gonea spre ei, m-am dat înapoi fără să vreau.
„Dorim oaspetelui nostru succes, sănătate și încă mulți ani de viață”, cu aceste cuvinte își încheie crainicul scurtul reportaj cu privire la sosirea mea.
… Înainte de a adormi, din toate întâmplările acelei zile agitate îmi stăruia în minte minunatul televizor, care într-o singură seară ne plimbase de-a lungul și de-a latul globului pământesc și în cele din urmă ne transportase pe Lună. Transmisia de pe Lună s-a încheiat după tradiție cu imaginea Pământului, așa cum e văzut de pe cel mai bătrân satelit al nostru: un glob mare, albăstriu, plutind pe cerul negru, presărat cu stele; printre nori se zăreau contururile cunoscute ale continentelor și mărilor; apa strălucea orbitor; soarele se reflecta în Oceanul Atlantic…
CAPITOLUL V. PROTOTIPUL MICROSOARELUI
A doua zi dis-de-dimineață Kinolu a plecat cu stratoplanul înapoi spre Verhoiansk. Ne-am luat rămas bun cu căldură.
O dată cu plecarea lui se rupseseră și ultimele fire care mă legau de trecut, se terminase cu viața de turist. Din clipa aceea devenisem un membru obișnuit al societății. Mă aștepta o muncă interesantă.
— Ei, slavă domnului că s-a terminat și cu tratamentul acela. Acum pot să răsuflu în voie — am spus când am rămas în doi cu Elena Nikolaevna.
— Te-ai odihnit bine? Ei, acum la gimnastica de înviorare! comandă ea în glumă.
Eu doar am suspinat.
— Grăbește-te! Și așa am întârziat astăzi.
Am urcat pe acoperișul drept, neted, al casei, ne-am așezat într-un ornitopter cu două locuri și ne-am luat zborul spre sud, către mare. Câteva minute după aceea coboram pe plajă.
— Dumneata du-te spre căsuța aceea, mi-a arătat Elena Nikolaevna o mică clădire, pitulată în adâncul unui crâng de palmieri. Acolo e vestiarul bărbaților.
— Dar dumneata?
— Vestiarul meu este ceva mai departe. Ei, am plecat.
— Stai puțin — unde ne întâlnim?
— În mare! strigă Elena Nikolaevna din fugă.
Mi-am lăsat hainele la vestiar și m-am atașat unui grup mare de pe țărm, care executa sub conducerea unui bărbat vânjos, bronzat, un exercițiu simplu de gimnastică, de înviorare. Se auzea o muzică ritmică, vioaie.
Dinspre mare venea o adiere proaspătă.
Gimnastica de înviorare a durat cincisprezece minute. Simțeam cum trupul, moleșit de somn, se întărea, absorbea razele solare, căpăta putere.
— Gimnastica s-a terminat! strigă conducătorul exercițiului. Acum cu toții în apă!
Toată lumea s-a repezit valvârtej peste nisipul fierbinte către marea răcoroasă, ademenitoare. Am intrat încet în apă după ceilalți, ezitând să mă dau la fund, tremurând din pricina stropilor reci care-mi atingeau trupul încins. Pe neașteptate un șuvoi zdravăn de apă s-a revărsat pe spatele meu. Am gemut, m-am întors și am văzut-o râzând pe strănepoata mea.
— Așa îl respecți pe străbunicul dumitale!? am dojenit-o eu în glumă.
Râzând, Elena Nikolaevna m-a luat de mână, trăgându-mă mai departe în mare.
— Hai să ajungem din urmă capul acela cu cască roșie, îmi propuse ea și, aruncându-se în apă, începu să înoate în stil craul, descriind bărbătește mișcări voinicești cu brațele. Am pornit după ea, dar m-am oprit curând deznădăjduit. Elena Nikolaevna a ajuns repede la casca roșie și îndată s-a auzit dinspre țărm bătaia unui gong. Era timpul să ne întoarcem.
Am luat micul dejun la restaurantul-cantină amenajat ca și cantina din sanatoriul de la Verhoiansk. Pe măsuțele albe, acoperite cu fețe de mese în culori deschise, se afla o serie de butoane, în fața fiecăruia scriind denumirea unui fel de mâncare. Bucătăria automată era instalată la subsol. Apăsai pe un buton și îndată apărea pe masă felul de mâncare dorit, neatins de mâna omului; totul era făcut de mașini reglate de oameni pentru mâncarea cerută.
În meniu am citit câteva feluri de mâncare, pesemne specific australiene. Curios, mi-am comandat carne rasol, de cangur, cu sos de trandafiri. Elena Nikolaevna zâmbi când văzu apărând comanda mea în mijlocul mesei.