— Vrei să te obișnuiești cu bucătăria noastră australiană? De ce nu te-ai sfătuit cu mine? Cangurul nu este lucrul cel mai bun pe care-l avem.
— Dar poate fi mâncat? am întrebat cu îndoială.
— Desigur! Curaj, curaj.
Am tăiat o bucățică minusculă. Carnea fragedă dreasă cu sos mi-a plăcut.
Un tânăr foarte înalt cu o față simplă, blajină, se apropie de noi.
— Elena Nikolaevna, pot să mă așez la masa dumneavoastră?
— A-a, Viktor, desigur, ia loc. Alexandr Alexandrovici, vi-l prezint pe colegul meu Platonov.
— E celebrul dumneavoastră străstrăbunic, după câte mi se pare, nu?
Îngustându-și ochii, Viktor mă examină de la înălțimea staturii sale uriașe și adăugă:
— Pentru anii dumneavoastră arătați însă admirabil. Am crezut că fotografii vă „întineresc”.
Eram obișnuit cu asemenea cuvinte de salut și i-am răspuns:
— Trebuie să vă mărturisesc: și eu mi-am închipuit că sunteți mult mai vârstnic. Aveți lucrări științifice atât de serioase, dar arătați pur și simplu ca un tânăr, un student.
…Laboratorul subteran se găsea la șaptezeci de kilometri spre vest de oraș.
Elena Nikolaevna mi-a explicat pe drum așezarea și destinația clădirilor din acest orășel științific.
— Vezi, sub noi, câteva corpuri de clădiri prelungi fără etaj? Acolo e instalat aparatajul care imprimă pe film, pe benzi de magnetofon, pe fâșii de hârtie semnalele care sosesc din camera subterană.
— Și unde-i camera subterană?
— Este mai departe, spre vest, la vreo trei kilometri de aici. Uite turnulețul acela alb, care se vede în depărtare — acolo e ieșirea din gura minei subterane. Iar clădirea albă de alături este postul central de comandă.
— Camera subterană e construită special pentru experiența dumneavoastră?
— Nu. Ea servește întregului institut. În ea au loc experiențele cele mai primejdioase. Noi i-am completat doar utilajul.
Am aterizat lângă una din clădirile cu aparataj de măsurat. Era ora nouă fără cinci. În jurul clădirii se strânsese multă lume. La nouă fără un minut, alături de ornitopterul nostru au aterizat, mai bine zis s-au lăsat repede pe Pământ unul după altul, încă trei. Din ele au sărit în grabă doi tineri și o fată, care au salutat-o în fugă pe Elena Nikolaevna și s-au făcut nevăzuți în clădire.
— Totul e gata, Elena Nikolaevna — raportă unul din colaboratori. Aparatajul se află în stare perfectă de funcțiune.
— Ați luat legătură cu Gin Fan-și?
— Da. Îi este imposibil să participe la experiență.
— Păcat. Ei, ce să facem, va trebui să efectuăm experiența fără el. Academicienii n-au sosit încă?
— Nu.
În jurul nostru domnea obișnuita atmosferă încordată din preajma unei experiențe, când trebuiau rezolvate cât mai repede o mulțime de probleme urgente. Elena Nikolaevna a fost înconjurată numaidecât de colaboratorii care-i așteptau dispozițiile.
Am observat că ea li se adresa când în limba rusă, când în engleză, când în germană. Și colegii ei îi răspundeau amestecând limbile într-un chip tot atât de original; pe cât se vedea, toți se înțelegeau între ei admirabil. Era vădită ușurința cu care comunicau acești reprezentanți ai diferitelor naționalități.
„Iată începutul contopirii limbilor într-una generală, a întregii omeniri”.
— Unde-i James Count? întrebă Elena Nikolaevna.
— Jos în mină, i se răspunse. Face o ultimă verificare a aparatelor. Vine îndată.
— Bine. Să mergem înăuntru.
Clădirea, alcătuită din câteva încăperi, era ocupată în întregime cu aparate de măsurat. Nu știam la ce să mă uit mai întâi. Aș fi vrut să mă opresc mai mult lângă fiecare aparat. Elena Nikolaevna m-a condus repede prin camere, dându-mi explicații succinte, dar precise.
— Și acum — a spus ea după ce terminase controlul fugitiv al aparatelor — să mergem la tabloul principal de comandă. Vom face repetiția generală a experienței de mâine.
Laboratorul subteran se afla la doi kilometri de clădirea cu aparatajul de măsurat. De acolo se transmiteau prin cabluri la aparatele de măsurat toate datele necesare. Elena Nikolaevna îmi explică pe baza unei scheme construcția laboratorului subteran.
De la suprafața Pământului puțul minei cobora vertical la o adâncime de aproximativ un kilometru, de unde se deschidea o galerie în unghi drept mergând orizontal vreo sută de metri, apoi făcând un unghi de circa optzeci de grade, ducea din nou spre adânc încă cinci sute de metri, unde se termina printr-o încăpere mare, ai cărei pereți erau îmbrăcați cu un strat gros de ceramică refractară. În timpul experienței căptușeala de ceramică urma să fie răcită cu heliu lichid. În puțul vertical al minei se găseau instalațiile de răcire, conductele de aer comprimat și de apă, numeroase cabluri, scări, două lifturi, compresoare, pompe de vid și alt utilaj.
Tabloul de comandă principal se găsea la ieșirea din puțul vertical al minei, la suprafața pământului. De acolo, de la distanță, puteau fi dirijate toate operațiile care se efectuau în adâncul pământului, ținându-se legătura permanentă cu clădirea aparatajului de înregistrare.
Stratul de Pământ, gros de un kilometru și jumătate, îi apăra temeinic pe cercetători ca un scut gigantic, de accidentele neprevăzute care puteau să se producă în timpul experienței.
Acolo, în încăperea unde se afla tabloul principal, se și afla cineva.
— A-a, Count, ești aici!? spuse Elena Nikolaevna.
Count se întoarse și spre marea mea mirare am recunoscut în el pe bărbatul bronzat, care cu aproape un ceas în urmă condusese exercițiul de înviorare pe malul mării. În costumul sobru, gri închis, mi se părea acum mult mai vârstnic decât acolo pe plajă.
Observându-mi privirea mirată, el zâmbi ușor și fără să aștepte întrebări îi raportă Elenei Nikolaevna:
— Aici e în ordine. Am verificat totul. Se poate începe.
Se mișca și vorbea fără grabă, de parcă și-ar fi calculat fiecare gest și cuvânt. Mi se păru cam afectat.
Încărcătura atomică nu fusese încă așezată în camera subterană, urmând să fie coborâtă acolo abia a doua zi, înainte de începerea experienței. Repetiția avea drept scop verificarea pentru ultima oară a întregului aparataj.
Ea a ținut câteva ore. În sinea mea o admiram pe Elena Nikolaevna; pas cu pas, amănunțit, verifica dispozitivele complicate, fără să-și precupețească timpul, neîngăduind nimănui să se îndepărteze. Realiza într-un minut cât în zece, atât de încordată, de concentrată lucra. În sfârșit verificarea se termină.
— Gata — încheie cu hotărâre Elena Nikolaevna. Aparatajul este în deplină ordine. Până mâine dimineață toată lumea e liberă. Adunarea la orele opt patruzeci și cinci de minute. Experiența va începe la orele nouă.
Trecuse de ora unu când ne-am întors în oraș. Elena Nikolaevna s-a oprit pentru câteva clipe la institut, apoi am luat masa împreună.
— Și acum ești complet liberă? am întrebat-o.
— Da, ziua mea de muncă s-a terminat. Și a dumitale.
— Dar ce, eu am muncit ceva?
— Cum nu? În felul acesta, puțin câte puțin, te pui la curent cu lucrările noastre.
Ziua mea de muncă! Ce plăcut era să auzi asemenea cuvinte. Toată dimineața am simțit o emoție reconfortantă: parcă mă întorsesem la muncă după o absență care se prelungise prea mult.
— Dacă ai ști, Elena Nikolaevna, cât de mult m-am săturat să trăiesc singur, ca un huhurez. În familie, cum se spune, și păsatul e mai bun, dar în singurătate și mierea pare amară.