— Cu mine n-o să te plictisești, ai să vezi.
— Văd de pe acum.
Ne-am odihnit puțin după-masă, apoi ne-am dus la Consiliul economic orășenesc, instalat într-o clădire nu prea mare, cu patru etaje, în fundul unui parc. Prin ușile cu geamuri, larg deschise, era un du-te-vino necontenit.
Sectorul de evidență se găsea la parter. Am intrat într-o cameră aproape goală. De-a lungul pereților ei se aflau pupitre prevăzute cu becuri. În mijloc pe un birou era un aparat necunoscut.
— Bună ziua! auzii deodată de undeva de sus în limba engleză. Doriți să fiți trecut în evidență sau să fiți scos? Vorbea secretarul automat. Întrebarea fu repetată în limbile rusă și chineză.
— Să fiu trecut în evidență, am răspuns.
Răspunsul a fost prompt:
— Luați de pe birou un formular curat și completați-l. Automatul vorbise de data aceasta numai în limba rusă.
M-am apropiat de masă și am luat un formular. Elena Nikolaevna s-a așezat lângă mine spre a mă ajuta să răspund la chestionar.
Când am ajuns la întrebarea: „Ce locuință doriți?“, m-am uitat întrebător la ea.
— Ce-ți trebuie locuință? se miră ea. Nu te simți bine la mine?
— Dar nu te incomodez?
— Alexandr Alexandrovici! rosti ea dojenitor. Scrie că n-ai nevoie de locuință.
— Nu, totuși voi scrie că am nevoie de un apartament cu două camere. Vreau să văd ce va răspunde la aceasta automatul. Mă interesează procedeul în sine.
Am perforat formularul de două ori la rubrica indicată și l-am vârât printr-o deschizătură îngustă, ca a unei cutii poștale, în aparatul ce se găsea în fața mea. Câteva clipe, în cameră s-a așternut liniștea. După toate probabilitățile, aparatul prelucra fișa completată și „chibzuia” asupra ei. Deodată, el țăcăni și îndată după aceea am auzit:
— Priviți harta orașului. Apartamentele libere, cu câte două camere, sunt însemnate cu luminițe.
M-am apropiat de harta Toritownului, care atârna pe perete. Apartamentele libere, cu câte două camere, erau însemnate pe hartă cu beculețe roșii minuscule.
— Dacă alegeți un apartament — urmă automatul — formați-i numărul. Dacă nu aveți nevoie temporar, apăsați pe butonul cu inscripția corespunzătoare.
Am apăsat pe un buton. Beculețele s-au stins. Vocea automatului rosti:
— Vă mulțumim pentru vizită. Dacă n-aveți alte întrebări de pus, la revedere.
M-a impresionat precizia cu care era organizată evidența. Se cunoștea cu exactitate numărul locuitorilor orașului și, prin urmare, necesitățile de locuințe în ansamblu. Toate operațiile din sectorul de evidență erau făcute de mașini pe baza unui program întocmit dinainte. Aici erau consemnate de asemeni datele cu privire la toate mărfurile desfăcute prin magazine și cantine. Ingenioasele mașini de calculat cu acționare rapidă le sortau pe categorii și le comunicau la centrul economic regional, unde în baza lor se hotăra dacă era cazul să se sporească sau să se reducă producția diferitelor articole de consum.
Datele regiunilor se centralizau în buletine, pe țări, ajungând apoi la Consiliul Economic Mondial.
— Ia te uită ce cald e! am exclamat eu când am ieșit în stradă. Înăuntru de ce e atât de răcoare? Există vreo instalație specială de aer condiționat?
— Desigur. La tropice, pe tavane nu se dau cu vopseluri simple, ci cu un colorant alb, semiconductor. Îndată ce lași să treacă prin el un curent slab, din tavan se revarsă în jos șuvoaie grele de aer rece.
— Ingenios. Ei, și acum unde ne ducem?
— Să mergem în Parcul de Nord. Acolo este un mare patinoar artificial și o plajă, pe marginea canalului. După aceea, dacă vrei, să facem o plimbare prin oraș. Vezi Toritownul nostru.
… Ne-am întors acasă pe înserat.
Se întuneca repede. Seara, orașul părea și mai frumos decât în timpul zilei. Toate clădirile erau colorate cam până la etajul întâi cu vopsele luminiscente de un galben pastelat. Ziua, sub acțiunea razelor solare vopseaua acumula energie, și o dată cu lăsarea întunericului zidurile răspândeau o lumină discretă, plăcută la vedere. Fiecare clădire avea o notă caracteristică: la una, de-a lungul ferestrelor etajului se întindea o dungă luminoasă de un albastru intens, la alta de un roșu viu, mai departe una violetă, apoi verde, portocalie… Orașul strălucea, parcă ar fi fost iluminat de sărbătoare. Indicatoarele pentru traversarea străzilor, numerele caselor și inscripțiile cu denumirile străzilor aveau culori diferite. Aceasta era o soluție originală și foarte economică a problemei iluminării străzilor și pe deasupra îndată ce se însera înfrumuseța orașul. Vopselele fosforescente luminau toată noaptea și în mod practic nu necesitau nicio întreținere, deoarece erau insensibile la modificările neașteptate ale temperaturii și precipitațiilor atmosferice.
Restul serii l-am petrecut acasă. Instalați confortabil la fereastra salonului am cercetat cu interes vechiul meu album de mărci sovietice.
Iată mărcile din primii ani ai tinerei Republici Sovietice. „În ajutorul înfometaților din bazinul Volgăi”… Foamete… Ce ciudat și de neînțeles era pentru oamenii noii societăți acest cuvânt! Iată seria următoare. Prima expoziție agricolă. Marca înfățișa un tractor cu roțile din spate imense. Iată mărcile mici, dar foarte expresive cu portretul lui Lenin într-o ramă îndoliată.
Nu mă mai uitam la mărci cu ochii filatelistului, cercetându-le zimții. În fața mea se găsea acum o părticică din viața de altădată, jurnalul unor evenimente petrecute cândva.
…Ziua următoare s-a vestit de dimineață călduroasă. Pe cer nu se zărea niciun norișor. În ciuda faptului că era devreme, soarele tropical ardea atât de necruțător, de parcă voia să spună participanților la experiență: „Ce nevoie aveți să-mi mai confecționați un ajutor? Și așa fac față foarte bine îndatoririlor mele”.
La orele opt ne adunasem cu toții în laboratorul subteran. Participanții la experiență așteptau emoționați, cu nerăbdare, ora stabilită.
La nouă fără un sfert au sosit doi reprezentanți ai secției de fizică a Academiei Mondiale de Științe. Elena Nikolaevna dădu dispoziții să părăsească toată lumea laboratorul subteran.
Când în laborator nu mai rămase nimeni, cu toții retrăgându-ne în camera de telecomandă, Elena Nikolaevna hotărî:
— Începeți evacuarea aerului!
Adresându-se membrilor Academiei Mondiale de Științe le explică:
— În camera în care se găsește încărcătura atomică, în decurs de cinci minute va fi creat un vid aproape perfect. Aceasta va slăbi în mod simțitor acțiunea exploziei asupra zidurilor camerei subterane.
Din laboratorul subteran se auzea un vuiet uniform. Mai rămăseseră câteva minute până la explozie.
— Cercetați puțul minei!
Privind pe ecranul televizorului, parcă aș fi coborât în interiorul minei. Am cercetat treptat puțul orizontal, coborând până în camera subterană. Acolo, în centrul ei, am zărit o platformă specială pe care trebuia așezată încărcătura atomică — șase cilindri strălucitori, de diferite dimensiuni. În momentul în care ultimul cilindru, cel mai mare, își va ocupa locul, se va declanșa explozia.
Urmăream așezarea cilindrilor în cameră. Aflasem deja că pentru dirijarea diferitelor procese de la distanță se foloseau biocurenții care iau naștere în mușchii omului la semnalul emis de creier, dar vedeam acest lucru pentru întâia oară.
Elena Nikolaevna își puse la încheieturile ambelor mâini două brățări înguste de metal, de la care porneau către tablou mănunchiuri de cabluri. În fața ei, pe o măsuță, se găseau acolo șase cilindri mici, goi. Ea luă unul dintre ei și-l puse la mijlocul mesei. Îndată am văzut pe ecranul televizorului două mâini metalice mari — biomanipulatorii, aflați în adâncul Pământului, repetând cu precizie toate mișcările mâinilor Elenei Nikolaevna. Unul după celălalt erau așezați în șir pe platforma din camera subterană cilindrii cu încărcătura radioactivă.