— Atențiune! anunță Elena Nikolaevna. Așez ultimul cilindru.
Mâinile mecanice luară cu grijă al șaselea cilindru și-l apropiară de ceilalți. În același moment, pe ecranul televizorului, în locul cilindrilor, izbucni o pată luminoasă. Am încremenit cu toții. De sub Pământ răzbătu până la noi ecoul surd al exploziei. Sfărâmate, mâinile mecanice zburară în lături.
Un ghem de foc cam de mărimea unui măr nu prea mare se agită de câteva ori și încremeni în centrul camerei, comprimându-se încet și dilatându-se, de parcă ar fi respirat.
— Câți politermoelectroni are acest prototip de microsoare? întrebă unul dintre academicieni, fără să-și ia ochii de la ecranul televizorului.
— Se va putea spune cu precizie doar după prelucrarea datelor. După toate probabilitățile, însă, nu mai mult de patru-cinci.
Prototipul microsoarelui exista de o jumătate de minut. Pulsația era regulată.
— Ei, Count, se întoarse Elena Nikolaevna către colaboratorul ei, acum ești convins că microsoarele va fi stabil?
— Mereu cu îndoielile dumneavoastră! Ia priviți. Ce-i asta?
Ghemulețul de foc începu să pulseze mai încet, parcă s-ar fi lenevit. Se comprima tot mai rar, rămânând cea mai mare parte a timpului umflat, ca o minge de fotbal. În cele din urmă, nu mai pulsă de loc. Acum ghemul strălucitor încremenise, dar tremurând cu încordare, frâna puternicele forțe lăuntrice care-l dezintegrau.
— Pulsația prototipului a încetat! se auzi fără întârziere vocea observatorului care urmărea aparatele.
— Văd! răspunse Elena Nilcolaevna.
Nimeni nu mai scoase o vorbă. Acesta era momentul critic.
Globul tremura mărunt, zvârlind în toate direcțiile limbile scurte ale unor flăcări, orbitor de luminoase ca și prototipul. Microsoarele incandescent, alb, începea să semene cu capul unei ghioage de pe vremuri.
Apoi se petrecu un fenomen cu totul ciudat. Globul incandescent începu să crească treptat. Se făcu mai întâi cât un pepene, apoi cât un dovleac mare. Tot creștea și creștea, parcă umflându-se din interior.
— Ce-i asta?! exclamă Elena Nikolaevna, tulburând cea dintâi liniște încordată care domnea la punctul de comandă. Ce se întâmplă cu microsoarele nostru?
Nimeni nu putea răspunde la această întrebare. Dacă nici creatoarea lui nu înțelegea ce se petrece, cu atât mai puțin puteau s-o ajute ceilalți.
M-am uitat cu coada ochiului la James Count. Abia cu câteva clipe în urmă se îndoise de succesul experienței. Era oare posibil să se bucure văzând că avusese dreptate, că experiența nu reușea? Nu! Fața lui era încremenită, sprâncenele încruntate cu încordare, iar ochii urmăreau ecranul fără întrerupere. Ca toți ceilalți, era și el neliniștit.
Între timp globul de foc devenise atât de mare, încât aproape că atingea pereții laboratorului subteran. Plăcile rezistente la temperaturi înalte, cu care era căptușită camera subterană, n-au rezistat la acea temperatură colosală. Elena Nikolaevna spori la maximum alimentarea cu heliu lichid, dar acest lucru fu de folos doar pentru scurtă vreme — ceramica începu să se topească. Suprafața ei se umfla scurgându-se în picături grele.
Deodată, globul de foc păru că se umflă pentru ultima oară și, clătinându-se, se lipi de zidurile camerei. Acum, în fața noastră pe ecranele televizoarelor se zbuciuma o masă compactă de foc. La punctul de comandă răsunară strident soneriile și pe pereții camerei se aprinseră becuri roșii — semnale de avarie. Aparatele de înregistrat ardeau acolo în adâncul Pământului trimițând omului ultimele lor comunicări.
— E timpul să declanșăm surparea — spuse Viktor Platonov, aplecându-se spre Elena Nikolaevna.
— Acum?
Camera subterană era astfel construită încât, la nevoie, întregul strat de Pământ de deasupra ei, gros de un kilometru și jumătate, putea fi năruit printr-o simplă apăsare pe butonul de siguranță, camera cu prototipul microsoarelui fiind îngropată astfel sub o masă imensă de rocă.
Pardoseala de sub picioarele noastre se cutremură. Elena Nikolaevna se întoarse alarmată spre noi.
— E timpul!.. șoptirăm toții în același timp.
Ea apăsă butonul de siguranță și în aceeași clipă un șoc violent zgudui întreaga clădire. Stratul imens de Pământ se prăbuși, strivind prototipul microsoarelui. De sub Pământ mai răzbătură până la noi două sau trei zguduituri slabe și apoi se isprăvi totul.
Am ieșit de la punctul de comandă, scuturându-ne de pe haine pulberea albă de var care căzuse din tavan în momentul surpării.
O înconjurarăm cu toții pe Elena Nikolaevna, așteptându-i părerea cu privire la experiență.
— Acum e greu de spus ce s-a petrecut sub Pământ. Asta ne-o va arăta prelucrarea datelor experienței și confruntarea minuțioasă a tuturor înregistrărilor. Totuși când am pregătit experiența n-am ținut seamă de ceva.
— Dar începutul experienței? Cum îl apreciați?
— La început, prototipul a confirmat în întregime ipotezele noastre. Și asta e desigur un succes. După aceea a apărut însă o forță de care n-am ținut seamă la timp.
— Și cum apreciați în general experiența de azi?
— M-am așteptat la mai mult. S-a irosit atâta muncă, atâta timp, dar lucrurile nu s-au clarificat pe deplin. Ultima speranță a rămas în calculele lui Gin Fan-și. Să nădăjduim că va reuși el să demonstreze posibilitatea stabilității microsoarelui.
CAPITOLUL VI. EXAMENUL
Laboratorul începu să se ocupe de prelucrarea datelor obținute cu prilejul experienței. Sute de aparate urmăriseră felul în care acționase prototipul microsoarelui și acum urma să se sorteze materialul, să se sistematizeze, să se confrunte, să se stabilească rezultatele și, în sfârșit, să se dea răspuns la întrebarea ce-i frământa pe toți: care fusese cauza insuccesului?
Fiecare om din laborator era necesar. Pe mine nici măcar nu m-au întrebat dacă vreau să-mi dau concursul la prelucrarea datelor; nimănui nu-i trecuse măcar prin minte că aș putea să refuz. Viktor Platonov m-a chemat pur și simplu, rugându-mă să-l ajut la comparatorul semiautomat, spre a măsura pulsațiile microsoarelui înregistrate pe peliculă.
În doi, treaba a mers repede. Peste trei ore, când am făcut o pauză, în fața noastră se și găsea aproximativ o jumătate de kilometru de peliculă prelucrată, iar pe panglica de hârtie a comparatorului șerpuia la nesfârșit o diagramă cu douăsprezece unghiuri.
— Oho! Ați și prelucrat douăsprezece pulsații! exclamă satisfăcută Elena Nikolaevna, cercetând panglica de hârtie. Priviți cât de stabilă este componența spectrală a radiației prototipului nostru. Liniile merg paralel cu axul, fără nicio deviere. Interesant de știut ce va fi mai departe.
Spre sfârșitul celei de a patra zi de muncă am terminat împreună cu Viktor Platonov prelucrarea întregii pelicule, inclusiv a ultimei înregistrări. Obținusem o panglică de hârtie pe care, prin intermediul a milioane de puncte, era înfățișată diagrama pulsației prototipului. Până la o sută patruzeci și două de pulsații prototipul s-a contractat și s-a dilatat regulat, ca o inimă. Apoi a început să tremure mărunt și să crească, umflându-se încet-încet și devenind un glob de foc.