Apăruse o forță neprevăzută, tulburând desfășurarea normală a experienței. Cu cât studiam mai profund împreună cu Viktor Platonov diagrama pulsației, cu atât mai mult ne convingeam că dacă n-ar fi intervenit acea forță misterioasă prototipul microsoarelui ar fi existat încă în camera subterană.
— Fără îndoială că microsoarele nostru trebuie să fie stabil! spuse cu aprindere Viktor. Sunt convins de acest lucru.
— Numai convingerea dumitale nu este suficientă — zâmbi Elena Nikolaevna — e nevoie de dovezi incontestabile. Cred că ar trebui să cobori în puțul minei și să-l cercetezi cu atenție.
Examinarea preliminară a puțului minei ne-a cam dezamăgit. Explozia avariase grav toate construcțiile. Brățările mari de beton, care armau puțul vertical, se deplasaseră. Aplecându-ne peste balustradă, ne-am uitat în adâncul puțului negru, fără fund.
— E întuneric. Trebuie să aprindem lumina — spuse Viktor, pipăind peretele cu mâna.
Întoarse comutatorul și în puțul negru al minei se aprinse îndată o ghirlandă de becuri electrice. Adâncimea minei era atât de mare, încât nu puteam vedea ultimele becuri din ghirlandă.
Deodată, în adâncul minei, de-a lungul peretelui, țâșni un roi de scântei căzând ca o ploaie în jos. Izbucni o flacără scurtă și lumina din puț se stinse.
— Scurtcircuit. Rețeaua este deteriorată de explozie. Să verificăm lifturile.
Niciunul din cele două lifturi rapide nu mai funcționa. Barele metalice fixate se încovoiaseră din pricina focului subteran. Cabinele se deformaseră, înțepenindu-se.
Viktor se scărpină la ceafă, privind îngândurat în adâncul negru, fără de fund, al puțului.
— Știți să zburați cu ornitopterul?
— Nu, am mărturisit eu.
— Va trebui să învățați. Altă ieșire nu avem. Vom coborî în puț cu ajutorul ornitopterelor.
Secția de ornitoptere se afla la ultimul etaj al unui mare magazin, chiar sub acoperișul transparent de masă plastică. În sala mare, prelungă, se găseau vreo treizeci de ornitoptere cu câte un loc, cu două și cu patru locuri. Acolo am întâlnit o femeie tânără, îmbrăcată elegant. Ea trecu repede printre șirurile de mașini și fără să aleagă vreuna se îndreptă spre ieșire. Lângă ușă se opri și trăgând un mic sertăraș din perete rosti ceva răspicat și sonor în limba spaniolă sau italiană.
— Ce face ea acolo?
— Pesemne că n-a găsit un model corespunzător și a făcut o comandă, îmi explică Viktor.
— Dar ce mod i-o fi trebuind? Toate ornitopterele sunt atât de frumoase…
— Nu este vorba de frumusețe — răspunse Viktor. Cine știe pentru ce are nevoie de un ornitopter.
— Dar eu pe care să-l aleg?
— Luați unul mic, sportiv, care se manevrează ușor. De pildă „Fluturele”, mă sfătui Viktor, conducându-mă spre un ornitopter elegant, dat cu un lac lucios, verde închis.
Am deschis ușița cabinei și m-am așezat în fotoliul de piele moale. Prin pereții de sticlă aveam o vizibilitate perfectă în toate direcțiile, chiar și în jos. Deasupra cabinei se înălța o mică antenă.
— Vă place? întrebă Viktor. Poate atinge o viteză de patru sute de kilometri pe oră. Desigur, nu-i rapidă ca o rachetă, dar are o viteză suficientă pentru deplasări pe distanțe mici.
— Îl iau.
— Foarte bine.
Viktor se apropie de aparatul care atârna lângă ușă, semănând cu un telefon și formă pe cadran numărul indicat în documentele tehnice ale „Fluturelui”. Comunicarea cu privire la alegerea noastră a plecat la centrul de evidență.
La lumina faxurilor ornitopterului care alunga întunericul doar până la douăzeci de metri, puțul vertical al minei ni se păru o prăpastie fără fund. Tot timpul aveam impresia că ornitopterul era gata-gata să se agațe de conducte și de rupturile cablurilor electrice care ieșeau în afară peste tot.
Coborând cu precauție mai departe am ajuns până la al doilea puț vertical în adâncul căruia se găsea laboratorul subteran. Am reușit să mai coborâm vreo patru sute de metri. Mai departe totul era acoperit cu Pământ.
— Gata — spuse Viktor. Până aici.
În clipa aceea, sub noi se desprinse din perete un bloc uriaș de beton și se prăbuși, vuind, în jos, iar de sus căzură peste noi pietricele mărunte și bulgări de Pământ.
— Mai cu grijă! strigă Viktor. Țineți-vă cât mai aproape de centrul puțului.
În adâncul întunecos al puțului, cu pereții distruși și cu resturile cablurilor rupte, mi-era cam frică. Mă temeam să nu cadă Pământul de sus peste noi.
— Mai departe nu putem merge — spuse dezamăgit Viktor, cercetând puțul minei. Nu prea îmi vine să cred că aici am putea găsi ceva interesant. Deși, ia stați puțin. Vedeți, acolo, jos de tot, o crăpătură? Poate că prin ea vom reuși să ajungem până la cameră.
În fața noastră se zărea o crăpătură adâncă, neagră, ce ducea undeva în adâncul Pământului. Era destul de largă pentru a coborî prin ea cu ajutorul ornitopterului. M-am uitat spre fundul puțului și m-am dat înapoi. Crăpătura mi se părea o capcană gata să se închidă în orice clipă.
— Dumneavoastră rămâneți aici — spuse Viktor. Eu am să cobor.
— Ați înnebunit!? Păi asta e moarte sigură!
Dar Viktor nu mă lăsă să-mi termin vorba. Zburând lateral spre crăpătură, dispăru prin ea.
Trecură câteva clipe grele. Hotărâsem să cobor după Viktor, când deodată mi-am amintit că pot să iau legătura cu el radiotelefonic. Am format numărul ornitopterului său. Mi-a răspuns numaidecât, dar vocea lui se auzea înăbușită, iar mai târziu a dispărut complet.
Peste vreo patruzeci de minute, când pierdusem orice speranță să-l mai văd, în radiotelefon răsună vocea lui. Curând am urcat amândoi la suprafață.
Patru zile în șir am coborât în fiecare dimineață în mina distrusă pe jumătate, cercetând totul amănunțit. Rezultatele au fost destul de interesante.
— De altfel, Alexandr Alexandrovici — mi-a spus Elena Nikolaevna după ce i-am relatat aceste rezultate — academicianul Gasul, directorul institutului nostru, dorește foarte mult să te vadă. Să mergem, am să te conduc la el.
Academicianul Gasul, un negru vârstnic, înalt, masiv, cu părul ca pana corbului, bătând în albăstrui, creț, fără cea mai mică urmă de încărunțire, ne-a primit imediat.
— Nu pot decât să salut dorința dumneavoastră de a lucra în grupul Elenei Nikolaevna — mi-a spus el. Dumneavoastră sunteți „bunicul nostru științific” — ca un spărgător de gheață ați deschis drumul fizicii atomice. Continuați-vă deci opera. Am auzit că ați și trecut la treabă. Se pare că ați cercetat laboratorul subteran, nu?
— Am lucrat acolo câteva zile împreună cu Viktor Platonov.
— Ați găsit ceva interesant?
— Da, ceva ar fi. Am reușit să ne strecurăm printr-o crăpătură din peretele puțului vertical al minei până la camera subterană. Acolo e acum împărăția ghețurilor. Conductele prin care se scurgea heliul lichid, pentru răcirea camerei, au plesnit din pricina exploziei, heliul lichid s-a scurs și a îmbibat tot Pământul, transformându-l într-un bloc de gheață. Tocmai acest lucru ne-a făcut să bănuim cauza eșecului experienței.
— Nu vă înțeleg prea bine.
— Se pare că s-a produs un fenomen termoelectric. Pereții interiori ai camerei și însuși prototipul microsoarelui s-au încins la o temperatură atingând câteva mii de grade, iar pereții exteriori ai camerei și roca din jurul lor au fost răcite de heliul lichid din conducte. În felul acesta camera fierbinte, alături de roca rece au format o uriașă termobaterie. Interesant este și faptul că materialul din care a fost executată căptușeala refractară a camerei s-a dovedit a fi semiconductor. Când acest material s-a încălzit suficient, sub acțiunea radiației produse de prototipul microsoarelui, din el a emanat spre sudura rece un termocurent. În jurul întregii camere s-a format un puternic câmp magnetic care a fost cauza distrugerii prototipului. Cu cât se încingea mai mult căptușeala refractară a camerei, cu atât mai intenși deveneau termocurenții, câmpul magnetic dilatând tot mai mult prototipul microsoarelui. Aceasta este ipoteza noastră cu privire la cauzele eșecului experienței. Acum ne ocupăm cu precizarea anumitor amănunte.