— Cele relatate de profesor sunt foarte interesante, aprecie academicianul această ipoteză, adresându-se Elenei Nikolaevna. Trebuie să le mai dăm câțiva oameni în ajutor spre a se aduna materialul care să confirme cu certitudine că distrugerea prototipului nu a fost determinată de procese interioare, ci doar de interacțiunea cu mediul înconjurător.
— Chiar așa vom face, se declară de acord Elena Nikolaevna.
— Iar pe dumneavoastră, Alexandr Alexandrovici, e timpul să vă încadrăm în rândul colaboratorilor institutului nostru. Ce funcție ați dori?
— În ceea ce mă privește, la drept vorbind, nu găsesc că este atât de important ce denumire va avea această funcție. Aș dori să lucrez la crearea microsoarelui.
— Nu m-ați înțeles bine. La noi există anumite formalități. Fiecare angajat nou sosit este dator, indiferent de titlul științific pe care-l posedă, să dea un examen de admitere în domeniul științei în care vrea să lucreze. Acum pretutindeni există acest mod de repartizare a posturilor, în funcție de pregătirea candidatului. Totuși, cu dumneavoastră e un caz special și cred că se poate face o excepție, primindu-vă fără examen.
Am protestat cu hotărâre împotriva oricăror excepții și favoruri. Dacă-i o normă generală, foarte bine. De vreme ce toți trebuie să dea examen de admitere, am să-l dau și eu.
— Perfect, zâmbi Gasul. Când ați putea să vă prezentați?
— Cred că lunea viitoare, propuse Elena Nikolaevna.
În compunerea comisiei de examinare au intrat Gasul, Elena Nikolaevna, James Count și doi cercetători științifici principali.
Am dat examenul în cabinetul lui Gasul. În timp ce pregăteam răspunsurile la întrebări, ei discutau ceva încet. După cuvintele disparate care ajungeau până la mine am înțeles că vorbeau tot despre eșecul experienței. Doar James Count nu participa la discuție. El se apropiase de fereastră și se oprise lângă ea, bătând încet toba cu degetele pe geam.
Nu degeaba studiasem manualele câteva luni; cunoșteam bine materia și am scris răspunsurile fără a sta pe gânduri, de parcă în fața mea s-ar fi aflat o carte deschisă.
— Ați terminat așa de repede? se miră Gasul, când i-am întins filele acoperite cu formule.
Foile scrise au trecut din mână în mână. Comisia era pe deplin mulțumită de răspunsurile mele. Pe neobservate, examenul s-a transformat într-o discuție colegială.
— Ei — conchide în cele din urmă Gasul — cred că exprim părerea unanimă declarând că sunteți perfect pregătit pentru a lucra în institutul nostru. Sunteți numit colaborator științific principal în grupa Elenei Nikolaevna. Mai are cineva vreo întrebare?
— Îmi permiteți, ceru cuvântul James Count, care tăcuse până atunci.
— Da, da, vă rog.
— Spuneți, profesore, ați hotărât ferm să vă ocupați de problema microsoarelui?
— Desigur! am răspuns eu, mirat de această întrebare.
— Doar avem în studiu și alte probleme, nu mai puțin interesante. N-ați dori ca, înainte de a vă decide definitiv, să faceți cunoștință, în linii generale firește, măcar cu unele dintre ele?
M-am uitat la el nedumerit.
— Dacă v-aș propune să vă ocupați de problema oglinzii zburătoare?
— O idee originală — completă Gasul — povestiți pe scurt despre ea, Count. Cred că ne va interesa pe toți.
James Count luă o foaie de hârtie curată și făcu în centru un punct cu creionul.
— Acesta este soarele — explică el, și pentru a fi mai plastic desenă în jurul punctului un mănunchi de raze care porneau în toate direcțiile. În jurul soarelui se rotesc pe orbitele lor Mercur, Venus, Pământul, Marte, Jupiter și așa mai departe. Count mai făcu câteva puncte pe foaia de hârtie. Soarele își trimite razele în toate direcțiile. Desigur, doar o parte din ele ajung pe planete. Știți că pe Marte ajunge aproximativ un procent și jumătate din a miliarda parte de energie radiată de soare. Adică, după cum spun matematicienii, o cantitate infinitezimală. Pământul nostru primește ceva mai multă energie. Dar câtă energie solară se pierde în spațiul cosmic! O cantitate fabuloasă! Ea ar fi suficientă pentru încă două miliarde de planete ca Pământul nostru…
Făcu o pauză și ne privi cu atenție spre a vedea dacă înțelesesem întreaga seriozitate a problemei ridicate de el.
— Mai departe? întrebă nerăbdătoare Elena Pavlovna. Acest lucru e cunoscut de sute de ani.
— Întocmai. E cunoscut de sute de ani. Înaintașii noștri au cunoscut acest lucru, dar s-au împăcat cu el pentru că nu puteau schimba nimic. În secolul nostru suntem în stare să utilizăm, măcar parțial, această rezervă necesară de energie.
— În ce fel? am întrebat eu, cele spuse de Count începând să mă intereseze.
— Este vorba de captarea unei părți din energia solară care se pierde în spațiul cosmic și de îndrumarea ei într-acolo unde nu există căldură suficientă. Această energie ar putea fi folosită mai cu seamă în Antarctida. Cu ea pot fi încălzite și alte planete. Luați, de pildă, planeta Marte. S-ar părea că această planetă prezintă avantaje pentru noi în toate privințele; este aproape de Pământ, are atmosferă asemănătoare în unele privințe cu a noastră, posedă multe bogății minerale, precum și vegetație, însă omul nu se simte pe ea în largul său. Oxigen e puțin — trebuie să umble tot timpul în costum de scafandru. Iarna sunt geruri cumplite, până la optzeci de grade, vânturi, viscole, vifornițe. Și toate acestea durează, după socoteala Pământenilor, aproape un an. Nici vara nu e mai bine. La ecuator, ziua, în pustiurile lipsite de apă, căldura atinge treizeci de grade, ploi aproape că nu cad, aerul e uscat și înăbușitor, iar vântul stârnește vârtejuri de praf și nisip. Așa e ziua. Noaptea — în timpul verii e ger până la cincizeci de grade. Apa nu este suficientă — și doar există apă pe Marte — la poli se înalță imense calote de gheață, ca pe planeta noastră. Dacă această gheață s-ar transforma în apă și clima ar fi mai caldă, planeta ar prinde viață, s-ar acoperi cu o vegetație înfloritoare, aerul ar deveni mai umed și s-ar putea satura cu oxigen, deșerturile ar dispărea, s-ar naște lacuri, ar crește păduri. Atunci omul ar putea într-adevăr să trăiască pe Marte. Pentru asta iată ce ar trebui făcut.
Luă o foaie de hârtie și deasupra soarelui, sub un unghi oarecare față de el, trasă o mică linie curbă, lângă care scrise: „Oglinda zburătoare”. Apoi prelungi razele soarelui către oglindă, iar de la aceasta le duse spre punctul care reprezenta pe desenul lui planeta Marte.
— Dacă ar putea fi construită o oglindă zburătoare cu diametrul de patru sute de kilometri și ar fi plasată la o distanță de treisprezece și jumătate milioane kilometri de soare, o asemenea oglindă ar proiecta în plus pe Marte tot atâta căldură și lumină câtă primește în prezent. Pe Marte căldura ar deveni de două ori mai mare. Două sau trei asemenea oglinzi ar proiecta pe Marte atâta energie, încât clima acestei planete s-ar transforma, devenind de nerecunoscut.