Priveam ca vrăjit mica foaie de hârtie. Să fie acest lucru posibil? În vremea noastră nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să emită o asemenea idee. Dar iată că trecuse doar un secol și jumătate și oamenii dezbăteau această problemă grandioasă în mod serios, concret, așa cum se dezbătea în zilele noastre proiectul unui nou automobil sau al unei noi locomotive.
— Pentru ca aceste oglinzi zburătoare să dea rezultate, ele ar trebui plasate foarte aproape de soare, mai aproape decât Mercur, obiectă Elena Nikolaevna. Acolo însă, razele soarelui sunt atât de fierbinți, încât niciun material n-ar rezista, ar arde.
— Uitați că spatele oglinzii ar avea temperatura spațiului cosmic, o corectă James Count. După calcule preliminare temperatura întregii oglinzi ar fi de aproximativ minus cincizeci de grade.
— Dar de ce o denumiți oglinda zburătoare? am întrebat eu.
— Ea s-ar roti încet în jurul soarelui, parcă ar zbura, proiectându-și tot timpul razele către ținta prevăzută. Pe carcasa ei ar putea fi instalate motoare atomice cu reacție, care ar menține-o la distanța necesară de soare și i-ar dirija deplasarea. Se înțelege de la sine că funcționarea lor ar fi controlată și îndrumată după cum se cuvine — asta cred că-i limpede.
— Îmi închipui ce greutate ar avea această construcție! zâmbi sceptic unul din cercetătorii științifici principali. Numai stratul de metal reflector al oglinzii ar cântări câteva milioane de tone…
— De ce metal? obiectă cu aprindere James Count. N-ați auzit de membrana oglindă a Martei Augustinas? Priviți!
Scoase din buzunar o cutie metalică cam cât aceea de chibrituri și, deschizându-i capacul, luă din ea o fâșie dintr-un material lucios ca oglinda, îi făcu vânt cu mâna și fâșia strălucitoare, moale, acoperi toată masa ca o învelitoare argintie. În cutele materialului opac se reflectau, ca într-o oglindă deformată, ferestrele, scaunele și chipurile noastre desfigurate, de nerecunoscut.
Din cutiuță ieșeau alți și alți metri din această oglindă suplă atât de subțire. Membrana acoperise deja în câteva straturi întreaga masă, în falduri bogate și, strălucind ca argintul viu, lunecă jos. Părea de necrezut că toată acea cantitate de membrană încăpuse în cutiuță. Totuși nu era un truc de scamator. Membrana încăpea într-adevăr în cutiuță.
— Cred că ajunge — spuse Count. Dacă aș scoate tot conținutul cutiuței, membrana ar umple toată camera. Puneți mâna să vedeți ce ușoară și ce durabilă e. Încercați s-o rupeți.
Nu m-am putut stăpâni și, luând în mâini materialul extrem de fin și lipsit de greutate, am tras de el din răsputeri în toate direcțiile. Mă așteptam să aud foșnetul rupturii, dar de unde; nici măcar nu se întindea. Membrana, atât de subțire, mai subțire decât firul de păianjen se dovedea deosebit de rezistentă.
— Cu acest material admirabil, nu cu metal, va fi acoperită oglinda zburătoare, adăugă Count.
— Ideea e interesantă — spuse Elena Nikolaevna — deși deocamdată ar fi greu să-ți poți da seama dacă aceste oglinzi zburătoare vor da vreun rezultat deosebit. După mine, pare puțin probabil, în sfârșit, cine este autorul acestui proiect?
— Eu — spuse Count.
— Ia te uită! Prin urmare vrei să pleci din laboratorul nostru?
— Da, dacă consiliul științific îmi va aproba propunerea.
— Și microsoarele?
— Microsoarele?… Vedeți, Elena Nikolaevna, firește, e posibil să n-am dreptate, dar eu nu cred că microsoarele poate fi realizat în mod practic.
După aceste cuvinte ale lui Count, în cameră se așternu tăcerea. Deși înțelegeau cu toții că într-un asemenea moment nu era posibil să fii sincer doar pe jumătate, toți se simțeau stânjeniți. Dându-și seama de lucrul acesta, Count continuă:
— Elena Nikolaevna, eu nu insist să plec imediat din grupă. Pot să mai aștept.
Elena Nikolaevna nu răspunse nimic. Era vădit că cele petrecute o necăjiseră; o părăsea unul dintre colaboratorii cei mai experimentați cu care lucrase cot la cot ani îndelungați.
— Ei, James, întrerupse ea în cele din urmă tăcerea, nu neg, îmi pare tare rău că te pierd. Dar n-are niciun sens să te mai rețin. Doar nu te pot sili să te ocupi cu ceva în care nu crezi.
— Se înțelege, interveni Gasul. Dar principalul nu este acesta. Count propune o altă cale interesantă pentru rezolvarea în fond a aceleiași probleme și dacă ideea ar fi realizată am obține o cantitate colosală de energie calorică ieftină. Lucrați paralel — acest lucru n-ar dăuna câtuși de puțin scopului pe care vi l-am propus. În ceea ce privește perspectivele de reușită ale uneia sau alteia din idei, de partea cui e dreptatea în această dispută științifică — acest lucru va putea fi apreciat doar pe baza rezultatelor concrete ale muncii dumneavoastră.
M-am întors acasă singur. Mergeam și mă gândeam că după cât se părea nici oamenilor secolului douăzeci și doi nu le mergea totul strună, fără niciun fel de dificultăți. Și în lumea lor existau divergențe și dispute, neplăceri și complicații. Pur și simplu așa e viața adevărată, de când lumea ea a fost plină de contradicții, a oferit omului și greutăți, nu numai bucurii.
Peste câteva zile consiliul științific al institutului a aprobat propunerea lui James Count. El a fost încadrat în alt laborator, iar eu i-am luat locul în grupa care cerceta problema microsoarelui.
Zilele se scurgeau una după alta. Semănau și nu semănau între ele. Semănau pentru că erau zile de muncă obișnuite. Nu semănau pentru că zilele pline de muncă interesantă, captivantă, nu pot să semene.
…Îmi amintesc; încă demult, în tinerețe, când învățam la Facultatea Muncitorească de pe lângă Universitatea din Moscova, prietenii mei înfiripau discuții cu privire la felul în care vor trăi oamenii în comunism. Stăteam culcați pe paturile de scânduri din baraca neîncălzită, sub mantale ponosite, rămase încă de pe vremea războiului civil. Istoviți de foamete, de frig și niciodată cu somnul împlinit, vedeam viața de paradis într-o bucată de pâine de secară curată și o cameră caldă. Atunci careva dintre noi a pus întrebarea: ce se va întâmpla dacă omul va avea asigurate toate cele necesare — va mai voi el atunci să muncească? Am discutat mult în seara aceea. În cuvintele noastre nu era totul just și logic, dar principalul îl înțelesesem încă de pe atunci: omul nu va înceta niciodată să muncească pentru că a crea, a făuri, a înțelege și a cuceri universul prin puterea rațiunii sale — aceasta este pentru el o necesitate firească.
Îmi părea rău că nu-i aveam lângă mine pe vechii mei tovarăși. Le-aș fi spus: „Priviți ce interesant, ce atrăgător trăiesc urmașii noștri! Ce preocupări grandioase, ce planuri mărețe au și cât de multe lucruri, nesfârșit de multe mai au de făcut! Cine ar putea dori să stea deoparte? Du-te, alege-ți orice treabă care ți-e pe plac și creează, chibzuiește, încearcă…”
Ce-i drept mă nemulțumea ziua de muncă neobișnuit de scurtă. În această privință am și avut o discuție cu Elena Nikolaevna. O dată am vrut să mă întorc după-amiază la laborator. Ea nu m-a lăsat.
— De ce? Nu există nicio lucrare urgentă.
— Dar ce să fac? Nu sunt deloc obosit și aș munci cu plăcere.
— Pesemne că dumneata socotești oboseală doar partea de abrutizare totală.
— Nu, de ce…
— Nu mai discuta. M-am convins deja că știi să muncești, dar să te odihnești, iartă-mă, nu știi. Dragul meu străstrăbunic, eu nu doresc câtuși de puțin ca peste cinci, zece ani să fii un invalid.