— Ei, atunci, învață-mă să mă odihnesc.
— Am să te învăț, am să te învăț neapărat. Iar atunci când te vei obișnui cu felul nostru de viață ai să-ți dai seama și dumneata ce înseamnă să lucrezi întotdeauna cu capul limpede și cu mușchii odihniți.
Elena Nikolaevna m-a „instruit” însă un timp foarte scurt. Curând mi-am găsit un alt „profesor”.
Continuam din când în când să cercetez împreună cu Viktor Platonov laboratorul subteran distrus. O dată când ne întorceam de acolo Viktor m-a întrebat ce aveam de gând să fac după orele de lucru.
— Nu știu — i-am răspuns — îmi găsește o ocupație Elena Nikolaevna. Astăzi are loc pe patinoarul din parc o întrecere între cei mai bătrâni patinatori și străstrănepoata mea dorește să particip și eu. Mi se pare că vrea să facă din mine un adevărat sportiv.
— Dar seara ce faceți?
— Citesc îndeosebi. Deocamdată m-am pus la curent doar cu fizica atomică. În celelalte domenii am însă atâtea lipsuri!
— Nu-i nimic. Treptat-treptat, lipsurile se vor lichida, nici n-o să băgați de seamă. În treaba asta nu trebuie să vă grăbiți. Mai bine veniți deseară la Palatul de Cultură orășenesc. Acolo puteți vedea multe lucruri interesante. Poate că vă va preocupa și pe dumneavoastră ceva.
— Dar dumneata ce faci acolo?
— Veniți și o să vedeți.
În aceeași seară l-am găsit pe Viktor Platonov la cercul amatorilor de radiotehnică cibernetică.
În cameră era destulă lume. Mirosea a colofoniu topit și a izolație arsă.
Acolo se adunau amatorii pentru a-și suda schemele. Aveau totul la dispoziție: piese, mese, mici utilaje și scheme tipice, verificate de repetate ori în diferite aparate de radio. Vizitatorilor le dădea consultații un bătrân, care era profesor, după cum am aflat mai târziu.
Viktor lucra într-un colț, la o măsuță. Monta o schemă. Din creionul electric de sudat se ridica spre tavan o șuviță de fum de colofoniu.
— Nu reușesc deloc să-l învăț să sudeze corect — mi s-a plâns de Viktor bătrânul consultant — crede că cu cât pune mai mult colofoniu, cu atât e mai bine.
Viktor mă salută bucuros.
— Am crezut că nu mai veniți! exclamă el, împingând spre mine un scaun. Ședeți!
Începu să-mi vorbească, pe îndelete, despre aparatul la care lucra. Se străduia să realizeze un pictor automat — un aparat, care să facă copii absolut exacte după tablouri.
— Acolo unde a tresărit mâna pictorului care a făcut tabloul acum câteva sute de ani, va tresări și penelul aparatului meu, îmi explica Viktor. Culorile și nuanțele vor fi redate cu o precizie matematică. Nici nu mai vorbesc de dimensiuni și proporții. Aici exactitatea e garantată în limitele a câtorva microni. Bunăoară vă duceți la o expoziție, continuă el. Vă place un tablou. Întindeți o pânză, așezați aparatul, îl puneți în funcțiune și vizitați mai departe expoziția. Peste o jumătate de oră vă întoarceți în sală și găsiți gata copia fidelă a tabloului în proporțiile dorite.
— Dar după natură aparatul dumitale va putea să picteze?
— Va putea. De pildă imagini din natură sau, portrete. După calculele mele aparatul va picta orice tablou într-o jumătate de oră.
Viktor îmi explică amănunțit schema aparatului său. Acesta era prevăzut cu fotoelemente, cu prizme spectografice ca obiective, cu motorașe pentru acționarea brațelor mecanice ale automatului, cu o trusă de vopsele de tot felul, și cu o paletă pentru amestecarea și alegerea lor.
— Îmi place ideea, i-am mărturisit lui Viktor.
— Adevărat? se bucură el. Alexandr Alexandrovici, am o rugăminte. N-ați putea… Viktor nu-și termină vorba.
Îl întrerupse un sunet melodios care se auzi din ceasul meu de mână — un ceas obișnuit în care era montat un receptor-emițător, pe unde ultrascurte. Doi cunoscuți care au asemenea ceasornice, aflați la cel mult douăzeci de kilometri, pot vorbi nestingheriți unul cu altul.
Din ceas se auzi glasul Elenei Nikolaevna.
— Alexandr Alexandrovici, unde te-ai ascuns? Unde să te caut?
— Sunt la Palatul Culturii, cu Viktor.
— Acolo erai deci! Îți telefonez de la teatru. Au venit argentinienii cu baletul lor național.
— Elena Nikolaevna, interveni Viktor, hai să mergem mâine la teatru, cu toții. Astăzi însă am mare nevoie de Alexandr Alexandrovici.
— Fie. Atunci vin eu la dumneavoastră.
Am deconectat aparatul din ceas.
— Cu ce-ți pot fi de folos, Viktor?
— Astăzi aș vrea să-mi încerc aparatul. În linii mari e gata. L-am și încercat. N-a ieșit rău. Acum aș vrea să vă fac portretul dumneavoastră.
M-am declarat de acord și m-am instalat pe un scaun.
— Să stați însă complet nemișcat, altfel portretul nu va ieși cum trebuie, mă preveni Viktor.
După cât se dovedi, nu era chiar atât de simplu să pozezi. Viktor tocmai pusese aparatul în funcțiune când am simțit niște furnicături la rădăcina nasului, apoi undeva deasupra sprâncenei. După aceea mi s-a părut deodată că mă strânge gulerul cămășii. Tare aș fi vrut să-l deschei. Senzația neplăcută s-a întețit, devenind insuportabilă. În cele din urmă aveam impresia că dintr-o clipă într-alta mă voi sufoca. În afară de asta pe lângă mine treceau oameni, vorbeau, și abia mă puteam stăpâni să nu mă uit la ei.
Colac peste pupăză, spre sfârșitul ședinței apăru Elena Nikolaevna și începu să ne dăscălească. Spuse că Viktor nu mă așezase cum trebuie, că poziția mea era încordată, că lumina nu cădea bine. Din fericire, jumătatea de oră stabilită trecuse și Viktor deconectă aparatul. Am sărit în picioare, mi-am șters fața asudată din pricina încordării și am tras aer în piept adânc, de câteva ori, cu nesaț. Elena Nikolaevna și Viktor mă urmăreau zâmbind.
— Apropiați-vă și apreciați munca pictorului, mă invită Viktor.
M-am uitat pe pânză: portretul meu, pictat în ulei era gata. Portretul reproducea modelul cu o fidelitate ireproșabilă, redând fiecare cută, fiecare, fir de păr de pe față. Doar ochii erau șterși și oarecum tulburi.
— Ați clipit — spuse Viktor — ce să-i faci, nimeni nu poate să stea o jumătate de oră fără să clipească.
— Da, ochii lasă de dorit. În schimb restul este o copie fidelă a mea, am apreciat eu. Aparatul dumitale este un adevărat pictor, trebuie numai să-i alegi modelul corespunzător.
— Pictor, zici? interveni deodată în discuție Elena Nikolaevna. Viktor, ia dă-mi o foaie de hârtie și un creion.
Se așeză, luă hârtia, creionul, și uitându-se din când în când la mine, în cinci minute îmi schiță portretul și mi-l întinse.
— Ei, ce spuneți, vedeți deosebirile dintre mașină și om?
M-am uitat la portret și am înțeles îndată ce voia să spună Elena Nikolaevna. Și aparatul, și ea, făcuseră portretul aceluiași om, dar ce deosebire era între unul și celălalt! Și nu din pricină că cel dintâi era făcut în ulei, iar al doilea cu creionul. Schița nu avea precizia pânzei, era destul de schematică, executată din trăsături mari, rigide, totuși semăna cu mine mai mult decât portretul de pe pânză. Elena Nikolaevna izbutise să prindă cu multă finețe expresia caracteristică a feței mele, obiceiul meu de a strânge buza de jos și de a-mi încrunta ușor sprâncenele, aspecte care pe pânză erau șterse, imperceptibile. Da, omul nu copiază pur și simplu, el gândește, selecționează, redând nu numai obiectul, dar și impresia produsă de obiect asupra lui. El creează.
— Pe cât se vede, desenezi admirabil, m-am adresat Elenei Nikolaevna.