— La directorul institutului.
— Prin urmare în corpul de studii. Aterizați pe acoperișul turnului din dreapta. Cu bine!
— Vă mulțumim, la revedere!
Directorul ne aștepta. L-a chemat îndată pe constructorul șef. I-am explicat concepția proiectului. Platonov a arătat schițele și chiar în aceeași zi am împărțit sarcinile între opt candidați la examenul de diplomă repartizați în grupa noastră.
Odinioară, în tinerețea mea, studenții candidați la examenul de diplomă executau proiectele doar pe hârtie, multe din ele având un caracter destul de abstract. După susținerea proiectelor de diplomă, cele mai multe din ele erau depuse la bibliotecile institutelor, și cu timpul, după scurgerea termenului stabilit, erau distruse. Astfel, în fiecare an se irosea fără nici un folos munca multor zeci de mii de ingineri, în timp ce institutele de proiectări și birourile de construcții erau literalmente copleșite cu lucru.
Acum totul se schimbase.
Toți candidații la examenul de diplomă erau obligați să execute proiecte necesare producției sau științei. Candidații erau îndrumați de ingineri, constructori cu experiență. Dacă proiectul respectiv era atât de complicat încât studentul nu-l putea executa la termen, se crea un grup special, oarecum asemănător unui birou de construcții, unde fiecare dintre studenți proiecta o parte a obiectivului. În afară de aceasta pe lângă fiecare institut tehnic existau ateliere, unde candidații la examenul de diplomă executau ei înșiși dispozitivele pe care le proiectaseră.
Multe organizații se adresau institutelor și rezultatul era în genere unul și același — executarea rapidă și în bune condițiuni a comenzilor. Astfel mii și mii de tineri se deprindeau cu procesul de producție încă înainte de terminarea studiilor.
Noi aveam sarcina de a realiza în colaborare cu candidații la examenul de diplomă o mică rachetă purtătoare. Transportată pe Venus, această rachetă cu încărcătură atomică urma să fie lansată în atmosfera planetei la o anumită înălțime.
Ca de obicei înainte de a începe executarea! proiectului, candidații la examenul de diplomă aveau de pus multe întrebări. Am discutat îndelung cu ei.
Am ieșit din sala de proiectări abia la sfârșitul zilei de muncă. Pe neașteptate ne-am întâlnit față în față cu James Count.
— Dumneata aici? se miră Viktor Platonov. Ce vânt te aduce?
— Alexandr Alexandrovici! exclamă bucuros James Count. Sunt de mult aici, lucrăm la proiectul oglinzii noastre zburătoare. Dar dumneavoastră? Am auzit ce succese ați repurtat. Vă felicit din inimă! Ce mai face Elena Nikolaevna?
Ne-a copleșit cu întrebări. Era foarte însuflețit, nu mi se mai părea afectat ca atunci când ne cunoscusem.
Ne conduse prin coridoarele lungi, povestindu-ne despre munca lui.
— Acum definitivăm construcția, sistemul de montare a oglinzii, verificăm sistemul de dirijare, perfecționăm aparatura.
— Și pe dumneavoastră vă ajută candidații la examenul de diplomă?
— Da. Ceva aș putea să vă arăt de pe acum. De fapt, tocmai mă duceam la secția de montaje. Am dovedit în mod practic — continuă Count, făcând pași mari pe culoarele institutului — că oglinda noastră parabolică poate fi construită în întregime din membrana cea mai subțire. Ea va fi fixată pe o carcasă tubulară făcută din aceeași membrană.
— Carcasa din membrană? am exclamat uimiți.
— Da. Ideea aceasta mi-a sugerat-o Marta Augustinas. Membrana de oglindă posedă încă o însușire admirabilă: să se întărească și să devină rezistentă ca oțelul la temperaturile caracteristice spațiului cosmic. Am fost pe Lună împreună cu studenții candidați la examenul de diplomă și acolo, cu ajutorul unei mici rachete teleghidate, am lansat o machetă a oglinzii noastre. Dirijată printr-un dispozitiv special racheta a zburat pe o traiectorie strict parabolică și așa cum păianjenul își secretă plasa, ea a desfășurat în urma sa membrana. Aceasta se desfășura și aproape îndată se solidifica devenind rezistentă ca oțelul.
— Și totul a ieșit bine?
— Admirabil. Ia priviți. Scoase dintr-un buzunar interior al hainei un pachet de fotografii colorate și ni le întinse.
Una din fotografii reprezenta o fată care ținea în mâini o rachetă mică, cât jumătate din statura unui om.
— E o colaboratoare a noastră, Călita Bonarda — spuse Count — a executat singură ansamblul principal al rachetei.
— Priviți, profesore, e însoțitoarea noastră! exclamă Viktor Platonov.
Într-adevăr ea era: din fotografie ne priveau aceeași ochi sclipitori, îndrăzneți.
— O cunoașteți? se miră James Count.
— Ne-a însoțit până la institut.
— Când?
— Azi.
— Pesemne că greșiți. E bolnavă, de câteva zile n-a mai dat pe la institut. În prezent, pentru ea e o perioadă de muncă încordată și dacă s-ar simți bine ar veni neapărat. Și așa a rămas în urma colegilor.
— Ciudat! exclamă Viktor Platonov. Înseamnă că i-am văzut dublura ori sora. Așa e, profesore?
…În hala de montaje, vastă și luminoasă, era multă lume. Se auzea huruitul mașinilor, ici colo țâșneau scântei. Unul pilea, altul șlefuia o piesă, într-un cuvânt, se desfășurau lucrările obișnuite de montare manuală a modelelor experimentale la executarea cărora munca, manuală e inevitabilă.
James Count ne conduse la un dispozitiv, greoi ca aspect, alcătuit din câțiva cilindri cu vârful turtit, semănând cu niște căldări.
— Iată una din rachetele noastre. Celelalte nu sunt încă montate. Nu vă uitați că racheta are o înfățișare atât de urâtă. Ea este destinată zborului în vid și acolo formele aerodinamice nu sunt câtuși de puțin obligatorii.
Count arătă spre cavitatea interioară a rachetei care se căsca neagră.
— Aici va fi așezat dispozitivul principal cu ajutorul căruia membrana va începe să se depene, să ia forma necesară și să iasă în spațiu. Această parte o proiectează Celita Bonarda, fata pe care ați văzut-o în fotografie. Apropo, a fost azi pe aici? îl întrebă el pe unul dintre candidații Ia examenul de diplomă.
— Nu, e încă bolnavă.
Count se întoarse spre noi.
— Desigur că v-ați înșelat. Celita știe foarte bine câtă nevoie e de ea. Din cauză că nu și-a terminat proiectul, nu putem începe executarea ansamblului următor.
— Dar nu poate fi înlocuită cu altcineva?
— Nu se admite. Regula e ca studentul să-și facă singur lucrarea de diplomă, fără ajutorul nimănui.
Zbârnâitul strident al unei sonerii anunță sfârșitul zilei de muncă.
Studenții începură să se foiască. Terminau operațiunile care nu puteau fi lăsate pe a doua zi, deconectau mașinile, făceau ordine la locurile de muncă. În hală au rămas trei studenți. Erau de serviciu. Se apropiau cu platforma electrică de fiecare mașină, strângând șpanul pe care-l scoteau in curte, unde se găsea un mare autocamion acoperit. După ce au strâns șpanul, au pus în funcțiune robotul de întreținere, ale cărui brațe au spălat pardoseala din plăci de faianță. Au șters apoi ferestrele înalte cu niște perii ce se roteau pe niște pârghii lungi și aliniindu-se în „front”, au raportat în glumă unei fete cu brasardă roșie că terminaseră curățenia.
— E sanitarul de serviciu pe institut, arătă din ochi James Count, spre fata cu brasardă.
Fata cercetă hala cu atenție, ceru studenților să ridice de jos un șpan mic, rătăcit într-un colț și numai după aceasta le dădu voie să plece.