— Hai cu noi la mare — o chemară băieții, scoțându-și salopetele — peste o oră ai noștri au meci de polo pe apă cu cei de la Sidney.
— Mai trebuie să iau în primire două hale — le răspunse ea. Duceți-vă la dușuri, ne întâlnim la poarta institutului.
James Count ne invită la el, la hotel. Voia să stăm de vorbă despre munca noastră, să afle amănunte. Deși plecase de la noi, opera căreia își închinase câțiva ani din viață nu putea, desigur, să-i fie indiferentă. Se bucura în mod sincer de rezultatele pe care le obținusem.
Convorbirea noastră fu întreruptă de sunetul telefonului. Chema careva din grupa lui Count.
— Profesore, dați drumul repede la televizor pe programul cincisprezece.
— Pentru ce? întrebă mirat Count.
— Dați-i drumul și veți vedea.
Ne-am așezat curioși la televizor. Count îl puse pe programul indicat și pe ecran apăru o întindere strălucitoare de apă, nori răzleți pe cer, o mulțime de oameni pe mal și șalupe multicolore la start. Vocea crainicului anunța condițiile unui concurs, citea numele participanților. „Celita Bonarda…” — am auzit deodată numele cunoscut și am dat cu ochii de fata care ne condusese pe mine și pe Platonov la institut.
— Colaboratoarea dumneavoastră! exclamă Platonov.
— Așa e, ea e! Dar cum de se află acolo? E doar bolnavă…
— Probabil că nu e mai mult decât noi.
— Încep…
Patru șalupe — una albă, alta galbenă, a treia roșie și ultima verde — se pregăteau de start. Șalupa Celitei Bonarda era galbenă. Deodată, pistolul de start pocni scurt și șalupele se desprinseră de locurile lor aproape în același timp.
„Fiecare din cele patru șalupe are o anumită particularitate a construcției pe care concurenții n-o cunosc, răsună vocea crainicului. Există o singură restricție: șalupele n-au voie să depășească greutatea indicată. Toate cele patru șalupe răspund acestei condiții”.
Șalupa roșie o luă repede înaintea celorlalte împroșcându-le cu apă.
— Protejata dumneavoastră rămâne cam în urmă, îi spuse Platonov lui Count.
Deodată, șalupa galbenă a Celitei se desprinse de apă, zbură câțiva metri prin aer și, stârnind un nor de stropi se lăsă din nou pe suprafața lacului în strigătele și aplauzele furtunoase ale spectatorilor. Distanța dintre șalupa roșie și cea galbenă era tot mai mică. Șalupa galbenă mări viteza, făcu un salt mare, și o depăși pe cea roșie.
— Bravo, Celita! strigă James Count.
Șalupele făcuseră o întoarcere și acum zburau pe ecran drept spre noi. În frunte era mereu șalupa galbenă. Celita o conducea stând strâns lipită de coca ei aerodinamică. Făcu cu mâna o manevră abia perceptibilă și șalupa galbenă se ridică din nou în aer. Stereoefectul era atât de impresionant încât, fără să vrem, ne dădurăm în lături, părea că Celita zbura peste capetele noastre. „Șalupa galbenă a atins trei sute kilometri pe oră — anunță vocea crainicului — parcurge ultimul tur”. Șalupa zbura ca un obuz, împroșcând apa, și sub furtuna de aplauze din tribune tăie cea dintâi panglica finișului.
— Strașnică fată! se entuziasma Count, uitând că tocmai el nu trebuia s-o laude acum.
— Îndrăzneață! confirmă prompt Viktor Platonov. Ca să fiu sincer, eu nu m-aș fi încumetat să particip la un asemenea concurs.
A doua zi ne-am întâlnit cu Celita la institut. Viktor Platonov se apropie de ea și o felicită pentru succesul pe care-l repurtase. Fata îl privi rece, îi mulțumi rezervată și-și văzu de drum.
Seara când se întâlni cu James Count la hotel, Platonov aduse vorba despre Celita. Count se încruntă:
— A înșelat întreaga grupă.
— Cum?
— Văzând că n-are timp să-și termine șalupa până la data concursului, a abandonat complet proiectul de diplomă și s-a dedicat în întregime construirii ambarcației sale. O nesocotință revoltătoare! Acum a rămas foarte mult în urma colegilor ei, și ceea ce e mai grav, îi întârzie din muncă. Astăzi, întreaga grupă a dezbătut furtunos fapta ei. Partea din proiect care-i fusese încredințată a fost divizată între ceilalți.
— Și ce se va întâmpla cu ea?
— Nu știu. Deocamdată va lucra la același proiect. Dacă va termina la timp, își va susține lucrarea, dacă nu, va fi nevoită să ceară amânarea.
— Ce termen are?
— O lună și jumătate.
— Cam puțin…
Într-o zi, candidații la examenul de diplomă ne-au invitat la clubul lor, la o reprezentație studențească. Reprezentația s-a terminat destul de târziu. Ieșind de la club am trecut pe culoar prin dreptul sălii în care activa grupa lui Count. Înăuntru era lumină.
— Count lucrează la ora asta? se miră Viktor Platonov. E împotriva regulamentului. Hai înăuntru să-l luăm.
James Count nu era singur. Lângă el ședea Celita Bonarda. Aplecați peste masă, dezbăteau un amănunt oarecare al proiectului.
— Ați venit tocmai la timp, se bucură Count. Nu putem cu niciun chip să rezolvăm o mică problemă.
— Ia să vedem, se oferi cu însuflețire Platonov.
— Celita, explică-i dumneata. Până atunci eu am să stau de vorbă cu profesorul.
Ne-am îndepărtat puțin.
— Cum îi merge lucrarea? l-am întrebat pe James Count.
— Muncește fără preget. Dacă nu va slăbi ritmul, cred că va reuși să-și susțină proiectul.
— Prietenii o ajută?
— Nu. Cine s-o ajute? A rămas în urmă din pricina nesocotinței sale, așa că o lasă să isprăvească până la capăt. Totuși, în treacăt fie spus, e o fată hotărâtă, dârză, doar că se aprinde prea repede…
Celita îi explicase lui Viktor Platonov ceea ce trebuia. Acesta luă creionul și începu să calculeze.
— Poftim — spuse el după câteva clipe — dacă descompunem această funcție într-o serie, ecuația dumitale trebuie să se integreze.
— Mulțumesc — exclamă bucuroasă Celita — acum am să mă descurc și singură…
— Ia stai puțin, o întrerupse Platonov, mi se pare că le-am cam încurcat. Hai să verificăm.
Începură din nou să calculeze. Trecură vreo douăzeci de minute. O foaie albă de hârtie și după ea a doua și a treia se acoperiseră de formule. În cele din urmă Platonov puse creionul de o parte.
— Ca să vezi! Problema e mai complicată decât mi s-a părut la început. Mai lucrezi sau te duci acasă?
— Aș fi vrut să mai stau…
— Da, fără rezolvarea acestei ecuații n-o să poți face un pas mai departe. Bine, hai s-o rezolvăm împreună. Alexandr Alexandrovici, și dumneata, James, puteți să vă duceți. Eu mai rămân.
— Nu, lăsați, protestă Celita, e târziu deja…
— Nu-i nimic, și pentru mine prezintă interes rezolvarea acestei probleme.
Plecând, i-am spus Celitei:
— Nu te lăsa. Prezintă-ți proiectul la termen cu orice preț. Nu-i nimic că muncești mult. Țin minte că pe vremea mea studenții lucrau la proiectele de diplomă până seara și glumeau: „Trudim de la nouă la nouă — ziua noastră de muncă e de nouă ore”.
Celita zâmbi, înveselită de vechea glumă studențească.
În seara aceea Viktor s-a întors la hotel aproape de miezul nopții.
— Ați rezolvat ecuația?
— Da.
— Mult a mai durat rezolvarea asta.
— M-da… — mormăi în doi peri Viktor și, fără să mai spună nimic, se duse în camera lui.
Din ziua aceea, deși era „împotriva regulamentului” Viktor întârzia adesea la institut pentru a o ajuta pe Celita.
Într-o seară, când ne-am întors la hotel, am găsit-o acolo pe Elena Nikolaevna.