— Elena Nikolaevna, dumneata? am exclamat noi într-un glas. De ce nu ne-ai dat de veste că vii?
— Am hotărât să trec pe la dumneavoastră într-un control inopinat — răspunse ea râzând. Ei, cum merg treburile?
— Bine, Elena Nikolaevna.
— Ei, ei, povestiți.
După ce lucrasem un timp în grupul Elenei Nikolaevna, și-i cunoscusem colegii, înțelesesem de ce o aleseseră tocmai pe ea conducătoare.
Fără îndoială că ea era un om de știință capabil, dar nu mai puțin dotați erau Gin Fan-și, Platonov sau Count. Probabil însă că niciunul din ei nu punea în muncă atâta pasiune, nu era atât de exigent întotdeauna față de sine însuși și față de ceilalți ca Elena Nikolaevna.
Raportul pe care i l-am dat n-a fost lung. Elena Nikolaevna știa să pătrundă repede miezul lucrurilor, să înțeleagă esențialul.
— Da, aici treburile merg într-adevăr bine. La Gin Fan-și însă… Tocmai m-am întors de la Delhi, unde el lucrează la dispozitivele electrostatice pentru teleghidarea microsoarelui. Acolo e departe de a fi totul lămurit. Calculele preliminare arată că pentru transportul pe Venus al dispozitivelor electrostatice sunt necesare cinci rachetoplane. Ceea ce ar comporta un efort considerabil.
— Dar de ce e nevoie de atâtea rachetoplane?
— Suporții. Ne omoară suporții dispozitivelor electrostatice. Pentru transportarea lor e nevoie de cinci rachete. Dacă n-ar fi vorba de suporți, încărcătura noastră ar încăpea într-o rachetă.
— Dar fără suporți nu se poate?
— Ne-am gândit și la asta. Nu merge.
— Dar dacă i-am face chiar acolo, pe Venus?
— Din ce?
— Să zicem, din lemn.
— Eu știu… — răspunse cu îndoială Elena Nikolaevna. Găsim oare acolo o esență de lemn destul de rezistentă? Și în afară de asta vom fi nevoiți să-i construim numai noi trei. Vom putea oare? Cu atât mai mult cu cât suporții vor trebui să fie foarte înalți, cam cât o clădire cu paisprezece etaje…
— Dar care e situația încărcăturii atomice pentru microsoare? întrebă Viktor Platonov. N-ai să ne întârzii expediția, nu?
— Cu încărcătura totul merge bine. S-au făcut toate calculele. N-o să aibă un volum mare — va ocupa foarte puțin loc în rachetă. Lucrarea aceasta va fi executată la termen.
Se auzi o bătaie în ușă. Intră James Count.
— A, James, bună ziua! îl salută Elena Nilcolaevna. Ia loc. Ce mai faci? Se aude că obțineți succese.
— Cine spune asta? întrebă Count, zâmbind.
— Soțul meu. Doar el e acum în grupa dumitale.
— Da, am avut nevoie de un astronom cu experiență și Iaroslav Pavlovici nu m-a refuzat. În ceea ce privește succesele noastre, ele nu sunt cine știe ce. Mai bine povestiți ce mai e nou pe la dumneavoastră, o rugă Count.
— Gin Fan-și își tot bate capul cu suporții dispozitivelor electrostatice… și ea îi repetă lui Count ceea ce ne spusese și nouă.
James Count tăcu câteva clipe, apoi se uită la Elena Nikolaevna într-un fel anume și spuse:
— M-am gândit și eu la asta. Când am aflat că vi s-a dat aprobarea pentru a efectua experiența pe Venus m-am gândit în primul rând: cum veți transporta acolo întreaga încărcătură? Pentru asta ar fi nevoie de atâtea rachete, încât prezidiul ar putea să revoce experiența ca fiind prea costisitoare. Înseamnă că transportarea încărcăturii pe Venus ar costa mult mai mult decât însuși microsoarele.
— Te-ai gândit la ceva?
— Nu știu dacă o să fiți de acord cu ideea mea…
Propunerea lui era simplă. Era de părere să nu se transporte suporții în interiorul rachetei ca încărcătură nefolositoare, ci să se facă din ei înșiși carcasa rachetei și pereții exteriori. După ce racheta va sosi pe Venus ea va fi desfăcută și din piesele obținute vor putea fi montați suporții dispozitivelor electrostatice.
— Dacă s-ar opta pentru o asemenea soluție — încheie el — din piesele suporților ar putea fi montate și anumite ansambluri ale motorului rachetei, și planurile, și fuzelajul, și multe altele. Pe scurt, în interiorul rachetei să nu se găsească niciun gram de încărcătură moartă.
Din colțurile ochilor Elenei Nikolaevna se răsfiră păienjenișul de riduri al bucuriei.
— Spune-mi adevărul, James, n-ai vrea să te întorci în grupul nostru? Dar spune-mi adevărul adevărat, cu mâna pe inimă!
— Nu, răspunse el cu atâta tărie încât nu încăpea nicio îndoială că spune adevărul. Mă pasionează realmente construirea oglinzii zburătoare. Ideea cu privire la montarea rachetei din dispozitivele electrostatice mi-a venit cu totul întâmplător. Am vrut pur și simplu să vă ajut cu ceva…
Observasem demult că, în activitatea creatoare, zilele sunt departe de a avea o valoare egală. E greu de explicat de ce, dar sunt zile, ba chiar și ore, când printr-o intuiție neașteptată se rezolvă problemele cele mai complicate. Ai impresia că dacă am lăsa de o parte aceste zile, din tot restul muncii noastre nu se alege mai nimic.
Am stat până târziu împreună în seara aceea. Când ne-am despărțit în sfârșit, pentru a ne duce la culcare, principalele date tehnice pentru construcția rachetei demontabile erau gata.
Dimineața, Elena Nikolaevna ne-a spus, mie și lui Viktor Platonov:
— Trebuie să vă întoarceți la Toritown. Membrii grupului nostru care vor zbura spre Venus trebuie să treacă pe la comisia medicală și să facă un antrenament special timp de două luni.
— Nu merg și studenții? am întrebat eu mirat.
— Nici vorbă. Vei merge doar dumneata și Viktor. Ceilalți colaboratori vor rămâne aici până la sfârșitul lucrărilor sub conducerea constructorului principal. Unde credeți că l-am putea găsi ci cum? Trebuie să stăm de vorbă cu el, să aranjăm totul cum se cuvine.
— Scuză-mă, Elena Nikolaevna — spuse pe neașteptate Viktor Platonov, uitându-se la ceas — acum nu pot merge nicăieri. Trebuie să fiu în altă parte.
— Unde se duce? întrebă Elena Nikolaevna.
M-am uitat și eu la ceas, gândindu-mă ce treburi grabnice putea să aibă Viktor la ora aceea. Și deodată mi-am adus aminte:
— Azi își susține proiectul de diplomă Celita…
— Celita? Care Celita?
— Celita Bonarda. O fată din grupa lui James Count.
— Și ce legătură are Viktor cu ea?
— A ajutat-o.
— Da? E o fată simpatică?
— Mie mi-a plăcut.
— Unde are loc examenul?
— În secția a treia de montaje.
— Poate că tot acolo o fi și constructorul principal.
— Posibil.
— Hai într-acolo.
Aș fi pus prinsoare pe orice că în clipa aceea pe strănepoata mea o interesa cu totul altceva decât constructorul principal.
Susținerea proiectelor de diplomă nu avea loc într-o sală, în fața unei mese mari, acoperită cu postav verde. Comisia nu ședea liniștită la un loc. Lucrurile se petreceau cu totul altfel. În secția de montaj își întinseseră schițele în jurul rachetelor terminate candidații grupei lui James Count. Fiecare student vorbea despre munca pe care-o depusese și despre ansamblul proiectat. Membrii comisiei nu numai că analizau cu atenție schițele, dar și studiau în amănunt construcția concretă. Nota se acorda individual, fiecărui candidat.
Am intrat fără zgomot în secția de montaj și ne-am oprit deoparte, amestecându-ne în mulțimea de studenți din ceilalți ani, care veniseră să asiste la susținerea proiectelor.
— Uite-o pe Celita! i-am șoptit Elenei Nikolaevna. O vezi, lângă perete, cu Viktor? Probabil că și-a susținut proiectul.
I-am făcut semn cu mâna. Ea ne-a observat și, zâmbind, a ridicat mâna, cu degetele răsfirate.