— Cinci! A luat cinci! Bravo ei!
Ne-am croit drum spre ei prin mulțime.
— Am terminat! ne șopti Celita. Nici nu știu cum să-i mulțumesc lui Viktor pentru ajutorul pe care mi l-a dat.
— Într-un fel ai să-i mulțumești dumneata, zâmbi Elena Nikolaevna, privind fața radioasă a lui Viktor Platonov.
— Într-un fel, da — răspunse oarecum sfidător Celita — dar mâine pleacă.
— Da de unde! Mai rămâne aici vreo două zile.
— Într-adevăr, Viktor? îl întrebă Celita pe acesta, întorcându-se spre el. Adineauri ai spus că pleci?
— Viktor nu te-a mințit, Celita. La început ne gândeam să plecăm cu toții împreună. Acum îmi dau seama însă că astăzi n-o să putem pune la punct toate treburile. În glasul Elenei Nikolaevna se simțea o ușoară ironie. De aceea am hotărât împreună cu profesorul să-l lăsăm aici pe Viktor pentru vreo două zile.
— Da, da, așa am hotărât, m-am grăbit eu să confirm. O fi ghicit sau nu Viktor vicleșugul Elenei Nikolaevna, nu știu, fapt este însă că n-a mai întrebat nimic și în ziua aceea nu i-am mai văzut deloc nici pe el, nici pe Celita.
CAPITOLUL IX. DINCOLO DE CER
Cosmosul ne atrăgea prin surprizele lui, prin „tainele” lui. Dar oricât de mult am fi râvnit la bucuria unei călătorii în cosmos, nu trebuia să uităm că în fața noastră, pe drumul spre cosmos, se afla comisia medicală.
Am trecut nu fără emoție pragul mult râvnit. Traseurile de zbor către planetele cele mai apropiate ale sistemului solar erau mai mult sau mai puțin stabilite, dar în cosmos puteau interveni tot felul de întâmplări neprevăzute și călătoriile interplanetare încă nu erau socotite lipsite de primejdie, în afară de aceasta pe altă planetă omul putea trece prin tot felul de încercări. De aceea, în zborurile cosmice erau admiși doar oameni cu desăvârșire sănătoși, îndeosebi tineri, între douăzeci și cinci și patruzeci de ani, și numai în cazuri de extremă necesitate se dădeau aprobări pentru cei care depășiseră șaizeci de ani.
În buletinul meu era însă trecută o dată fantastică a nașterii — anul 1905 — și medicii nici n-au vrut măcar să stea de vorbă cu mine. Imaginați-vă dezamăgirea mea! Eram indignat și hotărât să nu cedez. Elena Nikolaevna nu mă mai recunoștea. Unde dispăruseră nesiguranța și dezorientarea cu care pășisem nu de mult în această lume necunoscută!? În cele din urmă am obținut o dispoziție specială a prezidiului Academiei Mondiale de Științe Medicale pentru examinarea stării sănătății mele.
Medicii au fost nevoiți să mă examineze. Ce bine îmi părea acum că respectasem strict programul zilnic și făcusem sport în mod sistematic! În ciuda meticulozității medicilor prima serie de examinări am trecut-o cu succes. A doua serie era mult mai complicată: urma să mi se facă un control special. Medicii mi-au controlat câteva zile în șir funcțiunile fiziologice în rachetoplan, la o înălțime de câteva mii de kilometri deasupra solului.
În cele din urmă examinările s-au terminat. Rezultatele lor s-au dovedit a fi cu totul satisfăcătoare și medicii au fost nevoiți să-mi elibereze un certificat, atestând că sunt apt pentru zborul cosmic.
Am fost înscriși la cursuri într-o clasă specială ce purta numărul rachetoplanului cu care urma să zburăm spre Venus. Programul de instruire era amplu: învățam să tragem cu arma, să dăm primul ajutorul medical, să gătim, să mânuim o serie întreagă de aparate. Greu era îndeosebi să deprindem pilotarea rachetoplanului. Dar lucrul acesta era indispensabil, căci în caz de accident puteam rămâne fără piloți.
În direcția aceasta ne instruiau piloții rachetoplanului nostru — soții Erilik și Suori Darâcean — ciucci de obârșie. Ore întregi studiam aparatajul rachetei.
O lună după aceea știam tot ce era necesar: cum se face aterizarea și decolarea, cum se stabilește legătura cu Pământul, unde se află rezervele intangibile de apă și alimente și când pot fi folosite, cum se procedează atunci când întâlnești o rachetă în cosmos, cum funcționează alimentatoarele cu carburanți și așa mai departe.
În cele din urmă totul a fost gata,
Racheta noastră cu încărcătură construită din viitorii suporți ai dispozitivelor electrostatice, din această cauză vizibil deosebită la înfățișare de rachetoplanele obișnuite, a fost expediată pe Lună, unde trebuia să sosim și noi curând. În interiorul acestei rachete mari de transport se găsea și racheta cea mică, purtătoare a încărcăturii atomice, pe care o construiseră studenții de la institutul din Melbourne. Din pricina primejdiei pe care o reprezenta manipularea încărcăturii atomice aceasta fusese separată în părțile componente și așezată în diferite colțuri ale rachetei de transport.
Până la data fixată pentru a porni în zbor spre Lună mai erau cinci zile. Ne-am dus la Toritown, unde ne-am luat rămas bun de la Gasul și de la toți tovarășii noștri. Elena Nikolaevna hotărâse ca înainte de plecare să facă o vizită fiicei sale — Ania — și m-a invitat s-o însoțesc. Până atunci o cunoscusem pe Ania doar la radiotelefon. Ne chema adesea. De pe ecran mă privea, surâzând sfios, o fețișoară fragedă, drăgălașă. Părul ei bălai ușor ondulat era împletit într-o singură cosiță lungă și groasă. Ochii de un cenușiu închis, uimitor de senini, priveau puțin îngândurați, de sub genele plecate, trădând o fire delicată, visătoare.
Am plecat în zorii zilei următoare.
Soarele răsărise în zare ca o jumătate de disc, imens, roșu, dar razele lui încă slabe nu ne făceau să închidem ochii. Am pornit cu ornitopterele spre nord-est, acolo unde coastele Australiei sunt scăldate de marea caldă a Coralilor. Elena Nikolaevna zbura înainte. Ea avea harta pe care trasasem de cu seară itinerarul zborului nostru, lung de o mie două sute de kilometri. După socotelile noastre trebuia să ajungem la destinație peste patru ore.
Din când în când, pe sub noi, lunecau înapoi tufărișuri scunde și ghimpoase. Hățișul de netrecut, care cândva se întindea în Australia pe suprafețe imense, se trăsese înapoi, cedând locul pășunilor și ogoarelor.
Șesului îi luau locul dealurile. Înainte, la orizont se profilau contururile albăstrii ale Marelui Lanț al Cumpenei Apelor — cel mai întins dintre toate masivele muntoase care formează Cordilierii australieni. Povârnișurile apusene, precum și regiunile de la poalele lor, cândva secetoase, erau fertilizate acum prin ploi artificiale.
Povârnișurile răsăritene ale munților nu aveau nevoie de ploi artificiale. Ele opreau vânturile umede ce suflau dinspre Oceanul Pacific fiind năpădite de o vegetație tropicală luxuriantă.
După alte câteva minute de zbor în fața noastră se ivi albastrul nemărginit al Mării Coralilor.
Elena Nikolaevna își opri ornitopterul, rămânând suspendată în văzduh. Aripile ornitopterului ei descriau în aer două sectoare de cerc ce sclipeau în soare ca argintul.
Ea arătă cu mâna spre răsărit.
— Iată Marele Recif al Barierei, cea mai grandioasă construcție de corali din lume. Se întindea de-a lungul întregului litoral răsăritean al Australiei pe o lungime de peste două mii de kilometri.
Tivit de spuma albă a talazurilor, lanțul de insule, întinzându-se spre dreapta și spre stânga cât cuprindeai cu ochii, se zărea până hăt departe.
— Nu mai avem mult. Acum putem să ne lipsim de hartă. Zburăm de-a lungul țărmului.
Povârnișurile răsăritene, abrupte, care priveau spre mare, erau despărțite de apă printr-o câmpie îngustă ce mergea de-a lungul litoralului, brăzdată de mici pâraie de munte. Pe sub noi plutea pădurea tropicală veșnic verde. Pe alocuri, arborii înalți și viguroși erau deși ca peria. Splendizii, zvelții eucalipți, învăluiți în liane, uriașii ficuși sălbatici cu frunze mari, lucioase, palmierii înalți cu trunchiuri golașe și cu o cunună de frunze tocmai în vârf, hățișul des, greu de străbătut, iarba suculentă de un verde închis, toate acestea formau o junglă de nepătruns. Dar iată că pădurile se retrăgeau spre munte. De-a lungul litoralului se întindeau lanuri de grâu, trestie de zahăr, vii și pășuni pentru oi.