— Iată și gospodăria Aniei — spuse Elena Nikolaevna reducând din viteză și începând să coboare. Uite, colo jos se zăresc, albe, turmele vestitelor oi merinos, iar acolo — ea arătă cu mâna spre poalele celui mai apropiat munte — vezi un orășel? Acolo locuiește Ania.
Aproape de mare, înecat în verdeață, se zărea un pâlc de clădiri albe, mici. Mai departe, la vreo cinci sute de metri de ele erau grajdurile pentru vite.
După câteva minute ne-am apropiat de un grup de vile cu un etaj și cu două, și am coborât în curte pe o mică pistă de beton, unde stăteau înșiruite ornitoptere pe câteva rânduri.
Ania alergă spre noi. Ne aștepta.
Am intrat în locuința ei. Era amenajată întocmai ca și locuința noastră din Toritown, inclusiv teleecranul panoramic și vopseaua răcoritoare de pe tavane.
Seara m-am plimbat prin orășel. Ghidul meu, ce-i drept nu prea bun, a fost Ania.
— Nici nu știu ce să vă arăt, spunea ea. E o fermă zootehnică obișnuită, cum sunt pe Pământ zeci de mii sau poate sute de mii. N-ar fi mai bine să vă arăt oile?
— Nu, mai pe urmă. Acum hai să ne plimbăm prin orășel.
Am străbătut fără grabă strada principală.
Pe drum Ania îmi explica domoclass="underline"
— Aici e clubul, apoi clădirea administrației stațiunii noastre, după ea magazinul, alături cantina, colo grădinița de copii, spitalul, dincolo terenurile noastre sportive, centrala atomoelectrică, frigoriferele. Nu, chiar că n-am ce vă arăta aici. Mai bine hai să vedeți laboratoarele. Ele se află lângă pășuni.
Ei i se părea că ceea ce-mi arăta nu prezenta nimic deosebit și demn de atenție. Totul era obișnuit ca în orice orășel provincial. Pentru mine însă tocmai acesta era lucrul cel mai semnificativ.
Până atunci, recunosc, mă întrebam dacă nu cumva Ania se plictisea acolo la ferma aceea îndepărtată de marile orașe și tot voiam s-o întreb lucrul acesta. Acum înțelegeam tot „anacronismul” unei asemenea întrebări. Orășelul acela nu mi se părea defel provincial. Datorită dezvoltării transporturilor și a televiziunii distanțele mari nu mai aveau nicio importanță. Orașele, așezările omenești, continentele parcă se apropiaseră între ele. Dacă însă era nevoit sau dorea să plece undeva departe de oraș, orice locuitor avea la dispoziție un mijloc de transport confortabil și rapid.
Mi-am împărtășit gândurile Aniei.
— Vedeți — mi-a răspuns ea — dumneavoastră găsiți semnificativ ceva cu care eu m-am obișnuit încă din primii ani ai vieții. Nouă însă ni se pare că tot ne mai lipsește ceva.
După ce am cunoscut felul cum se muncea în fermă mi-am dat seama că în fond munca la țară se deosebea prea puțin de munca orășenilor.
Pe vremea plugului primitiv, tras de cal, țăranul cu puțină știință de carte, ba chiar cu totul analfabet, făcea față acestei munci. A apărut tractorul, atunci locul țăranului a fost luat de muncitor, care avea o pregătire tehnică specifică. Tractorul a fost înlocuit cu un complex de mașini, dirijate de la distanță, și locul tractoristului a fost luat de inginer.
Se transformase și omul, se transformase și bătrâna noastră planetă. Omului începuse să nu-i mai ajungă Pământul. Nava cosmică l-a ridicat „dincolo de cer”, l-a scos din atmosfera Pământului în misteriosul spațiu cosmic.
Începuse o eră fără precedent în istoria omenirii, era cuceririi de noi spații vitale nu pe calea nimicirii unei părți a omenirii pentru „libertate”, ci pe calea cunoașterii cutezătoare și nelimitate cu ajutorul științei și tehnicii.
Nu fără emoție m-am așezat în fotoliul confortabil al rachetoplanului așteptând decolarea. Chiar dacă nu eu eram primul om care zbura spre Lună, parcă de asta e vorba? Doar și pe vremea noastră avioanele pătrunseseră adânc în viața oamenilor și cu toate acestea orice om care avea prilejul să zboare pentru întâia oară era emoționat înainte de a trăi această experiență.
În sfârșit momentul mult așteptat sosi. S-a auzit ultima comandă, a răsunat vuietul motoarelor și rachetoplanul nostru, țâșnind pe rampa metalică verticală s-a desprins de Pământ luându-și zborul spre Lună.
Oamenii pot comite erori grave când nu au posibilitatea să cunoască îndeaproape obiectul pe care îl cercetează. Chiar un gânditor atât de profund al Greciei antice ca Aristotel era convins că Luna e un glob șlefuit care reflectă contururile continentelor și mărilor de pe Pământ. Îndată după inventarea telescopului, această idee a căzut, iar acum cu atât mai mult ne pare caraghioasă.
Coborând din rachetoplan, primul lucru care m-a impresionat a fost apropierea orizontului pe Lună. Mi-au explicat fenomenul, știind că dacă pe suprafața Pământului un om care se găsește pe un loc întins vede orizontul la o depărtare de cinci kilometri și s-a obișnuit cu aceasta, pe Lună orizontul este neobișnuit de aproape, doar la doi kilometri și jumătate. Ici, colo, în zare apar vârfurile munților aflați în afara câmpului vizual al omului. O asemenea apropiere a orizontului produce o senzație puțin obișnuită.
Impresionant e Pământul nostru văzut pe cerul Lunei. Deși mai puțin luminos, pare mai mare decât Soarele. Pe cerul negru strălucește orbitor discul incandescent al soarelui, revărsând pe suprafața Lunei o lumină atât de vie încât fără ochelari fumurii care fac parte din echipamentul de scafandru nici nu poți deschide ochii. Umbrele sunt pronunțate, dense, negre. Dacă stai cu spatele la soare, umbra ta proprie ți se pare o groapă fără fund și, din pricina neobișnuinței, ți-e și frică să pui piciorul în locul acela. În jur domnește o liniște adâncă. Apa și atmosfera au dispărut de pe Lună din timpuri străvechi, și o dată cu ele a dispărut și acea forță care modifică neîncetat înfățișarea globului terestru. Totul pe Lună pare încremenit și neschimbat de multă vreme.
Asta e însă doar prima impresie. Când privești împrejur vezi că Luna a încetat să fie un pustiu, pe ea a apărut omul.
Stăteam pe mica platformă de decolare, la câțiva kilometri de intrarea în orașul subteran. În apropierea noastră se îndreptau spre cer schelele ajurate ale rampelor pentru lansarea rachetoplanelor spre Pământ. Pe nisipul roșcat, moale ca un covor, ce acoperea solul de jur împrejur, se vedeau numeroasele urme ale ghetelor de scafandru. În depărtare, făcând sărituri mari, trecea în fugă un mic grup de oameni îmbrăcați în costume de protecție, asemănătoare acelora cu care ne echipasem și noi înainte de a coborî din rachetoplan.
— Probabil că sunt selenologi — spuse Elena Nikolaevna arătând cu capul în direcția lor. Și ea venise pe Lună pentru întâia oară și privea împrejur cu tot atâta curiozitate ca și mine.
— Ce sunt? am întrebat, neînțelegând ce spune.
— Geologii care studiază Luna. Spre deosebire de geologii care studiază Pământul, aceștia se numesc selenologi.
Vestea cu privire Ia sosirea noastră ajunsese repede în orașul subteran. Nici nu apucasem să admirăm bine peisajele Lunei c-am și fost înconjurați de vechile noastre cunoștințe — trei studenți ai institutului din Melbourne, care urmau să ne ajute la pregătirea zborului spre Venus, Celita care lucra acolo cu grupul lui Count, apoi însuși Count și soțul Elenei Nikolaevna, Jaroslav Pavlovici! Ne-am salutat în stil „lună“, bătându-ne pe umăr, deoarece costumul de scafandru împiedica îmbrățișările și strângerea mâinilor. Ce-i drept, Elena Nikolaevna reuși să-l îmbrățișeze pe Jaroslav Pavlovici, deși destul de stângaci.