În casca radiotelefonului mau au răsunat exclamații, întrebări și răspunsuri scurte pe care le acoperea vocea puternică a tui Jaroslav Pavlovici.
— Haideți în oraș. Trebuie să vă odihniți după drum.
Am făcut primul pas timid pe Lună, apoi încă unul și încă unul. Senzația de ușurință era atât de plăcută încât n-am rezistat tentației și făcându-mi vânt puternic cu picioarele, am sărit în sus. Ați văzut acrobații la circ făcând salturi între plasă si cupola circului? Săritura mea în sus amintea de evoluțiile acestor acrobați, cu deosebirea că eu am sărit la mare înălțime și m-am răsturnat în aer neîndemânatic. Dacă aș fi făcut un asemenea salt pe Pământ, fără îndoială că m-aș fi lovit rău de tot. Pe Lună însă, care atrage toate corpurile cu o putere de șase ori mai mică decât Pământul, nu s-a întâmplat nimic. Am căzut ușor și m-am ridicat îndată în picioare. Prin urmare, pentru a învăța să mergi sprinten cum o făceau vechii locatari de pe Lună, îți trebuia un oarecare antrenament.
Intrarea în oraș se afla la baza unei stânci uriașe. Am coborât o scară și ne-am pomenit în fața unei uși de metal. Jaroslav Pavlovici apăsă pe un buton și ușa se deschise automat, dând într-o cameră viu luminată, apoi se închise încet în urma noastră.
În cameră am așteptat ca să se umple cu aer. Se auzea un șuier caracteristic de pompe în funcțiune. Camera era alimentată cu aer prin conducte. În fața noastră s-a deschis automat o a doua ușă ce ducea într-o subterană. Am intrat într-o sală mare, viu luminată, ce amintea prin înfățișarea ei de gara unui metrou. În fundul sălii, întocmai ca într-o stație de metrou urcau și coborau câteva scări rulante. Ele ne-au dus mai departe în adâncul Lunei.
S-a deschis apoi altă ușă care era închisă ermetic, și în fața noastră s-a ivit deodată un întreg oraș subteran, cu străzi și case aidoma celor de pe Pământ. Pe acoperișurile caselor erau instalate becuri electrice, care răspândeau în jur o lumină ca de zi. De-a lungul străzilor se întindeau șiruri de copaci, pe ronduri se zăreau flori multicolore.
Așa arata deci acest oraș subteran! Dacă ai fi văzut toate acestea pe ecranul unui televizor, ai fi crezut fără voie că rula un film științifico-fantastic.
— Parcă am nimerit într-o lume vrăjită, de basm, am spus eu.
— Subterana aceasta se întinde pe câțiva kilometri, ne informă Jaroslav Pavlovici. Din ea se ramifică în toate direcțiile coridoare lungi, înguste, care cuprind într-un singur sistem o construcție de mare suprafață. Subterana are mai multe uși asemănătoare aceleia prin care am intrat noi.
La intrarea în oraș se găsea o clădire mare — vestiarul orașului. Ne-am lăsat acolo echipamentul de scafandru și am pornit-o pe străzile acelei așezări neobișnuite, destul de animate. Unii trecători, pesemne grăbiți, înaintau prin salturi. Alții mergeau normal, aproape la fel ca pe Pământ, doar că pășeau mai ușor și mai întins. Noi însă nu învățasem încă să umblăm atât de lin și din când în când câte unul sărea deodată în sus și ne-o lua înainte cu vreo cinci metri, ceea ce era destul de caraghios, stârnind râsetele tuturor.
Îndeosebi Viktor Platonov făcea salturi, probabil din pricina picioarelor sale lungi, sau poate din cauză că nu-și putea stăpâni bucuria: Celita era alături de el și, ca toți îndrăgostiții, se afla în acea stare de beatitudine când pur și simplu nu e posibil să stai locului.
— Aici la voi e ușor să atingi recorduri, spuse Platonov după ce făcu un nou salt.
— Da de unde. La noi există cu totul alte norme sportive, obiectă Jaroslav Pavlovici. Am să vă fac cunoștință cu campionul nostru la sărituri în lungime. Ultimul său record e de cincizeci și unu de metri și șase centimetri.
Simțeam în față o adiere ușoară, caldă; puternicele stații de pompare împrospătau aerul cu oxigen.
De-a lungul străzilor se întindeau alei străjuite de pomi cu fructe coapte. Păsări viu colorate, aduse de pe Pământ, săreau din creangă în creangă.
— Cum a fost adusă aici apa? l-am întrebat pe Jaroslav Pavlovici, trecând pe lângă un lac, pe care plutea un cârd mare de rațe.
— În subsolul Lunei există apă. A fost descoperită de selenologii noștri la mari adâncimi. Acolo temperatura este constantă, și apa nu îngheață.
În spatele nostru s-a auzit un râs vesel. Ne-am întors. Viktor și Celita săreau în sus, rupeau mere coapte și i le dădeau lui Count.
— James! îi strigă Jaroslav Pavlovici. Cum de le-ai dat voie să rupă mere?
— Dar de ce?
— Ai uitat ce-a spus Fedor Nikolaevici?
— Jaroslav, în numele vechii noastre prietenii, nu mă trăda! râse James Count.
— Fedor Nikolaevici, străstrănepotul dumneavoastră e șeful aprovizionării pe Lună, îmi explică Jaroslav Pavlovici. Vă pregătește o primire festivă și ne-a prevenit cu mare strictețe să nu stricăm pofta de mâncare a oaspeților. Iată și hotelul nostru. El ne arătă o casă cu trei etaje.
În vestibul, la parter, James Count se apropie de un mare panou de sticlă și întoarse un comutator.
— Alegeți-vă camerele! spuse el, arătând spre panoul luminos care înfățișa etajele hotelului. Pe panou, pătrățelele camerelor libere erau indicate cu luminițe roșii.
Grupul nostru s-a instalat la etajul al doilea. Curând ne-am adunat cu toții într-o mică sufragerie. În mijloc se afla o masă lungă, încărcată cu tot felul de bucate. În jurul ei trebăluia un bărbat de vârstă mijlocie, înalt, bine făcut, zvelt, îmbrăcat într-un costum ușor de culoare deschisă.
Acesta era Fedor Nikolaevici, străstrănepotul meu. Recunoscându-mă pesemne după fotografii, se apropie de mine și se prezentă pe un ton glumeț:
— Descendentul gloriosului neam al Hromovilor, străstrănepotul dumneavoastră.
La masă dădea dispoziții tot atât de autoritar ca și Elena Nikolaevna în laboratorul său și toți i se supuneau fără obiecții. Expeditiv, atent, el reușea să întrețină cu însuflețire conversația și în același timp să servească.
— Cum stați cu alimentele? l-am întrebat. Vă aprovizionați de pe Pământ?
— Doar parțial. Aici funcționează două fabrici de alimente sintetice care ne asigură cu pâine, zahăr, amidon, ulei. În afară de asta în orașul subteran ne-am străduit de mult să ne gospodărim cât mai bine. Creștem păsări, un număr oarecare de vite, pește. Avem livezi, grădini. Desigur însă că problema alimentelor încă nu este rezolvată pe Lună. Ne lipsește atmosfera.
— Trebuie să mărturisesc, am crezut că aici, pe Lună, oamenii se hrănesc cu pilule cosmice ca acelea care ni s-au dat pentru expediția pe Venus.
— Nu, asemenea pilule sunt bune doar în zborurile interplanetare îndepărtate. Nu se alterează si ocupă foarte puțin loc. Dar nu te poți hrăni cu ele multă vreme. În primul rând, nu satisfac toate necesitățile organismului, și, lucrul cel mai important — nu ne încarcă în întregime stomacul, ceea ce poate duce la micșorarea lui, și până la urmă chiar la atrofiere. Acest neajuns, la rândul său, se răsfrânge asupra celorlalte organe, producând modificarea lor. Într-un cuvânt, armonia organismului, proporțiile lui vor fi tulburate.
— Prin urmare, dumneata, Fedor Nikolaevici, consideri că oamenii își vor procura întotdeauna alimentele, folosind resursele naturale, muncind pământul și crescând vite?
— Deocamdată noi folosim încă foarte puțin din ceea ce ne dă cu atâta mărinimie natura. Suntem departe de a epuiza toate posibilitățile. De aceea nu se pune chiar cu atâta stringență problema alimentației artificiale. Nu pot să prezic însă ce va fi peste câteva sute de mii de ani. S-ar putea ca urmașii noștri să găsească mijloace atât de perfecționate pentru fabricarea alimentelor artificiale încât acestea să aibă absolut toate calitățile celor naturale: însușirile lor nutritive, gustul, aroma — și poate chiar să le depășească.