Din vorbă în vorbă timpul trecuse pe neobservate și deodată am observat cu mirare că afară începuse să se întunece.
— Iluminatul artificial e variat dinadins în decursul a douăzeci și patru de ore, pentru ca oamenii să se simtă în condițiuni aproape identice acelora de pe Pământ, explică Jaroslav Pavlovici.
Am rămas pe Lună aproape o săptămână, pregătindu-ne minuțios pentru lunga noastră călătorie.
A treia zi spre seară, Viktor a venit la noi singur, fără Celita. A stat mult, sporovăind distrat câte-n lună și în stele. Nu pleca de loc. Era vădit că nu venise fără o pricină anume. Chiar așa a și fost. Abia când să plece, a spus deodată, privind în jos:
— Elena Nikolaevna, eu… adică noi… eu și Celita, am hotărât să ne căsătorim.
— Am bănuit asta. Când ne întoarcem…
— Nu, nu m-ați înțeles, o întrerupse Viktor. Chiar acum.
— Acum? Da-a?… Ei, în asemenea ocazii e inutil să-i mai dai omului sfaturi. Pe când nunta?
— Mâine.
Elena Nikolaevna se ridică, îl îmbrățișă și-l sărută pe frunte.
— Du-te și te pregătește. Am să-i spun lui Fedor. O să facem o nuntă întocmai ca pe Pământ.
La nuntă n-a fost multă lume, dar a domnit voioșie, animație. Jaroslav Pavlovici îi spunea Celitei:
— Numai să nu iei exemplu de la soția mea. E o femeie complet lipsită de inimă. Curând se împlinește anul de când sunt aici, de câte ori am chemat-o să-mi facă o vizită, n-a venit. De dragul microsoarelui însă a fost gata într-o clipă să plece nu numai în Lună, ci tocmai pe Venus. Păi să nu mă supăr eu, un soț iubitor?
— Nici a mea nu e mai bună, se plânse Fedor Nikolaevici. Nici ea nu m-a vizitat vreodată.
Celita răspundea veselă la glume, dar Viktor ședea grav, emoționat.
…A venit și ziua plecării. În jurul rachetoplanului nostru se adunase o mulțime de oameni care veniseră să ne petreacă. Celita și Viktor stăteau deoparte, ținându-se de mână și privându-se în tăcere prin casca costumului de scafandru. Înțelegeam ce dureros era pentru ei să se despartă acum.
Erilik Darâcean atinse umărul Elenei Nikolaevna:
— E timpul.
— Da.
Nimeni însă nu se îndura să-l cheme pe Viktor. Erilik urcă în rachetoplan și abia atunci am auzit în cască sunetele stăruitoare ale apelului.
CAPITOLUL X. PE VENUS
— Uite ce ne-a fost dat să vedem! exclamă Gin Fan-și, când a apărut în fața noastră planeta Venus ca un glob imens, acoperind jumătate din cerul negru ca smoala. Da, zborul ăsta nu-i ca acela până în Lună!
Într-adevăr, dacă până în Lună zburasem în total doar două zile și două nopți, distanța până la Venus am străbătut-o în patruzeci de zile.
În timpul zborului n-aveam nimic deosebit de făcut și fiecare se îndeletnicea cu ce voia. Gin Fan-și a meșterit tot drumul la aparatul lui de filmat, confecționându-i un dispozitiv. Victor Platonov a stat cea mai mare parte din timp pe patul lui, scriind ceva într-un caiet cenușiu mare. Trist, tăcut, ședea cu ochii aproape închiși, parcă străduindu-se să nu-și dea în vileag frământările lăuntrice. Și Elena Nikolaevna era tristă.
— Ce ai, Elena Nikolaevna? am întrebat-o.
— M-a apucat și pe mine dorul. Nu mă văzusem cu Jaroslav de câteva luni și părea că mă obișnuisem. Acum după ce am stat cu el o săptămână, mi s-a părut că a trecut timpul atât de repede.
Am profitat de timpul liber ca să studiez bibliografia referitoare la planeta Venus.
Formele de viață cunoscute pe Pământ sunt atât de variate, atât de bine adaptate la cele mai aspre condiții în care s-ar părea că nimic nu poate trăi, încât s-a pus de la sine întrebarea: de ce n-ar exista viața și pe alte planete? Și s-a văzut că întrebarea era justă. Acum pentru astă lume e clar că natura vie reprezintă o verigă inseparabilă în lanțul armonios al unității materiale a universului, iar Pământul nostru, minuscul din punct de vedere astronomic, nu este deloc o excepție miraculoasă în spațiile nemărginite ale cosmosului și chiar printre planetele sistemului solar.
Misterioasa planetă Venus e ascunsă de privirile iscoditoare de o perdea groasă de nori, ca o frumoasă orientală după văl. În decursul veacurilor niciun ochi omenesc n-a văzut ce se petrece pe suprafața ei și întrebarea: „Există viață pe Venus?” a stârnit multe discuții. Unele date științifice susțineau că acolo viața e posibilă, altele dovedeau contrariul.
Venus este cu patruzeci de milioane de kilometri mai aproape de soare decât Pământul, ca atare primește aproape de două ori mai multă căldură și lumină. Razele soarelui evaporează de pe suprafața ei o cantitate enormă de umezeală. Pătura densă de nori ocrotește planeta ca un scut natural, de razele arzătoare ale soarelui. De aceea temperatura pe suprafața planetei este mai scăzută decât s-ar putea aștepta. Ziua temperatura se ridică în zona temperată până la plus 60–70 de grade. Noaptea însă scade până la minus 15 grade.
Asemenea salturi bruște se explică prin faptul că Venus se rotește în jurul axei mult mai încet decât Pământul, fiecare zi și fiecare noapte durând aproape câte șase săptămâni.
E firesc ca într-o zi atât de lungă, care durează peste trei săptămâni, suprafața planetei să se încingă atât de tare, iar în noaptea care-i urmează, tot atât de lungă, să se răcească sensibil. Se poate spune că în decursul unei zile și a unei nopți, pe planeta Venus se perindă toate anotimpurile anului. Noaptea e iarnă friguroasă, cu zăpadă, dimineața e primăvară cu cețuri dense, ziua — vară cu arșiță, zăpușeală, iar seara — toamnă mohorâtă și ploioasă. În afară de aceasta există și succesiunea anotimpurilor anului, condiționată de mișcarea de revoluție a planetei în jurul soarelui. Iată de ce clima pe Venus este specifică și evoluează după o lege complexă. Ziua poate fi și arșiță și răcoare în funcție de poziția planetei față de soare.
Se înțelege de la sine că o asemenea climă nu este favorabilă vieții.
Și atmosfera acestei planete se deosebește foarte mult de aceea a Pământului fiind săracă în oxigen și conținând o cantitate imensă de bioxid de carbon — de cinci sute de ori mai mult decât atmosfera terestră. Din pricina păturii dense de nori oamenii de știință n-au putut multă vreme să constate dacă în atmosfera planetei Venus există ozon. În atmosfera noastră există un strat foarte bogat în molecule de ozon la douăzeci-douăzeci și cinci kilometri înălțime. Ca o cuirasă impenetrabilă, acest strat apără tot ce e viu pe Pământ? Acțiunea distrugătoare a razelor ultraviolete ale soarelui, absorbindu-le aproape în întregime. În cele din urmă, cu ajutorul rachetelor trimise spre Venus, oamenii de știință au descoperit în atmosfera ei un strat de ozon salvator la o înălțime de zece-cincisprezece kilometri.
Prima expediție științifică a adus o veste îmbucurătoare: pe Venus există viață, există o floră și o faună, specifice. Ele nu se aseamănă deloc cu cele de pe Pământ, fapt determinat de condițiile speciale în care se dezvoltă.