Cea mai mare parte a suprafeței planetei e acoperită cu apă. Continentele sunt acolo mult mai mici decât pe Pământ — având mai degrabă aspectul unor insule sau arhipelaguri risipite pe un ocean nemărginit.
Pe uscat, regnul vegetal e sărăcăcios, puțin diferențiat, dar în mediul acvatic a atins o dezvoltare și o varietate extraordinară. M-a frapat ingeniozitatea cu care plantele de acolo s-au adaptat la lipsa de oxigen. Ele s-au deprins să respire bioxid de carbon. Oxigenul obținut prin fotosinteză din bioxidul de carbon, nu-l elimină complet în aer, ca plantele de pe Pământ, ci-l păstrează parțial în interiorul lor. Noaptea, plantele respiră oxigenul pe care au apucat să-l acumuleze la lumina soarelui. Ele au depozit propriu de oxigen. Unele îl adună în pungi speciale așezate la rădăcina frunzei, altele îl ascund în sol, în rădăcini, altele în tulpină, în spațiile largi intercelulare, altele duc o viață parazitară și, prin tentacule, niște ventuze subțiri, se înfig în pungile cu oxigen ale altor plante și trăiesc din rezervele acestora. Atunci când plantele pier, pungile plesnesc și oxigenul se împrăștie în aer. Acest proces de formare a oxigenului pur în atmosfera de pe Venus este continuu. Plantele pot fi asemuite cu o gigantică uzină de transformare a bioxidului de carbon în oxigen.
M-a frapat însă îndeosebi fauna de pe Venus. Cele mai multe animale trăiesc în oceanul cald, pe lângă coastele crestate sau pe bancurile de nisip, în stratul de apă puțin adânc, călduț. Doar puține dintre ele trăiesc pe uscat. Firește că pe oamenii de știință i-a interesat cum pot ele trăi într-un asemenea mediu sărac în oxigen? Plantele sunt ajutate de capacitatea lor de a efectua fotosinteza. Dar animalele ce fac? De unde obțin ele cantitatea de oxigen necesară pentru o funcțiune fiziologică normală?
După îndelungi observații și cercetări oamenii de știință au ajuns la o concluzia uimitoare: animalele de pe Venus, întocmai ca și plantele, sunt apte să efectueze fotosinteza! Pe lângă sistemul de circulație a sângelui, roșu, ele mai au unul subcutanat, pentru sângele verde. Aici, bioxidul de carbon inspirat de animale e transformat în oxigen pur, care ajunge apoi în sistemul sanguin roșu. Animalele de pe Venus respiră foarte des, ca după o fugă istovitoare și lungă.
Pe Pământ nu există nimic asemănător. Poate să se fi petrecut fenomene analoage cândva, demult de tot, în îndepărtatele ere geologice, când și pe Pământ se simțea lipsa oxigenului. Dar atmosfera Pământului s-a îmbogățit destul de repede in oxigen ca urmare a activității fiziologice a plantelor. Pe Venus însă, acest proces este nespus de lent. De aceea, fauna a putut să evolueze acolo spre forme superioare, numai datorită acelei miraculoase capacități de fotosinteză.
Aceasta a făcut ca pe Venus delimitarea dintre organismele vegetale și animale să fie mult mai puțin evidentă, și uneori oamenii de știință, în general, nu puteau să determine ce se afla în fața lor — un animal sau o plantă?
Viața de pe Venus, interesantă și cu totul aparte, era încă foarte puțin cercetată. Studierea ei fusese încetinită de marea depărtare a acestei planete de Pământ; fiecare expediție necesita un efort considerabil și pregătiri îndelungate. Noi am avut pur și simplu noroc că s-a ivit prilejul să zburăm într-acolo.
Sosiseră zilele hotărâtoare ale expediției noastre — curând trebuia să aterizăm pe a doua planetă a sistemului solar. În urma rachetei noastre, de turism, cum îi spuneam, zbura a doua — racheta de transport, teleghidată.
Darâcean ținea tot timpul legătura cu expediția biologică care se găsea încă de câteva luni pe Venus. Această expediție era compusă doar din patru oameni: conducătorul echipei, zoologul Henri Lamel, botanistul Irji Gapek, pilotul Leon Saumian și geologul Stanislav Anifer, care îndeplinea și funcția de pilot secund. În urma unei dispoziții speciale a prezidiului Academiei Mondiale de Științe echipa lui Henri Lamel trebuia să ne ajute la efectuarea experienței cu microsoarele.
Se și simțea forța de atracție a planetei. Ambele rachete zburau în jurul ei, reducând treptat viteza. La ordinul lui Erilik Darâcean ne-am ocupat locurile în fotolii.
— Saumian! Saumian: repeta neîncetat Erilik în microfon. Dați-mi relevmentul dumneavoastră! Dați-mi relevmentul dumneavoastră!
Manevra de coborâre a durat peste trei ore. Era suficient să se greșească poziția cu un singur grad, ca să deviem de la locul ales cu o sută de kilometri. Erilik teleghidă racheta de transport pe o anumită orbită și reduse brusc din înălțime. Apoi conectă motoarele cu reacție din vârful rachetoplanului nostru, pentru a-i reduce și lui viteza, evitând astfel supraîncălzirea. Aripile lui puternice se înfipseră în atmosfera planetei Venus ușurând simțitor aterizarea (mai corect spus, „avenusare”).
Am străpuns curând stratul de nori aflați la mare altitudine. Privind prin luminatoare am zărit oceanul nemărginit care acoperea suprafața planetei, ici-colo, pe luciul apei, se observau niște pete roșcate — erau insulele. Înainte, departe, la linia orizontului se ivi o insulă mai mare. Rachetoplanul zbura jos de tot. Pe insulă se putea desluși o câmpie întinsă, netedă ca o stepă. Pe undeva pe acolo se găseau stațiile de radiolocație ale lui Henri Lamel, spre care ne îndreptam conduși de aparatele de teleghidaj.
O ușoară izbitură, rachetoplanul făcu un bond, încă o izbitură — acum nu mai zburam ci lunecam repede pe suprafața planetei Venus. Manevrând motoarele cu reacție din vârf, Darâcean opri repede rachetoplanul.
— Gata! Bun găsit, Venus!
Am sărit din fotolii, ne-am repezit spre luminatoare și am zărit în fața noastră suprafața roșiatică a planetei. În depărtare se întindea un lanț de munți. Cerul era acoperit de nori. În geamurile exterioare ale luminatoarelor mici stropi de ploaie trasau dâre oblice.
— Afară! Afară!
Să ne echipăm cu costumele ușoare de scafandru, să trecem pe platforma cu uși duble și să sărim de pe ultima treaptă a scării mobile pe solul moale a fost o chestiune de câteva clipe.
N-am putut să mă stăpânesc, am ridicat de jos un bulgăraș de țărână, l-am frecat între palme și am început, să-l cercetez. Era la fel ca și pe planeta noastră de baștină.
— Da, structura universului e pretutindeni la fel, spuse Gin Fan-și, privind peste umărul meu.
— Iarba, priviți ce iarbă! exclamă Elena Nikolaevna. Ea smulse un smoc de iarbă suculentă, portocalie, și stoarse din ea câteva picături de lichid vâscos.
De rachetoplanul nostru se apropiau patru ornitoptere — grupul lui Henri Lamel. Lângă ușa rachetoplanului avu loc o întâlnire furtunoasă, așa cum se petrecea odinioară când după lunga noapte polară tovarășii soseau de pe continent la exploratorii polari.
— O clipă! exclamă Darâcean, smulgându-se din îmbrățișările lui Henri Lamel și recăpătându-și calmul. Încă nu e gata totul! Trebuie să coborâm racheta de transport!
Erilik, Suori, Anifer și Saumian, piloții ambelor expediții, urcară în racheta noastră la tabloul de comandă. Noi ne-am îndreptat spre rachetoplanul lui Henri Lamel, care staționa dincolo de un dâmb pe un teren neted la vreo doi kilometri depărtare.
— Vremea e mereu atât de mohorâtă aici? întrebă Gin Fan-și.
— Nu. Se apropie lunga noapte cu zăpadă. De aceea e vremea mohorâtă, răspunse Lamel. Ziua însă e destulă lumină dar, ce-i drept, nu atât de clară ca pe Pământ. Cerul e înnourat tot timpul.
— Dar fumul acela care se rotește acolo ce e? am întrebat eu arătând spre lanțul de munți.
— E un vulcan în erupție. Aici sunt foarte mulți vulcani. Ei îmbâcsesc aerul cu bioxid de carbon. Dacă n-ar fi vulcanii, pe Venus s-ar putea trăi fără echipament de scafandru.