— Ajutor! Ajutor!
Ne-am repezit cu toții spre el. Nu departe de noi, la marginea pădurii, se încinsese o luptă crâncenă. Ținând hârlețul în mâna stângă Gin Fan-și reteza din răsputeri tentaculele albe ale unei sălbăticiuni, care-l încolăciseră. Mâna dreaptă în care Gin Fan-și ținea pistolul ultrasonic era încleștată de tentacule. Tentaculele zburau de colo-colo șerpuind prin aer și-i strângeau tot trupul în inele compacte. Un inel îl și sugruma. Neputând să punem în funcțiune pistoalele, ne-am scos cuțitele și ne-am repezit în ajutorul lui. Curând după aceea zăceau pe jos vreo douăzeci de brațe respingătoare, zvârcolindu-se în convulsii. Zguduit, Gin Fan-și abia s-a ridicat de jos. Din fericire scăpase doar cu vânătăi.
— Ce vietate e asta? îl întrebă pe Gapek după ce-și veni în fire.
— Nu știu. Eu însumi văd pentru întâia oară un asemenea monstru — răspunse acesta. Vom cerceta îndată.
Ciudata făptură avea rădăcini înfipte în pământ, părând că e o plantă. Deodată, însă, sub ochii noștri, ea începu să-și smulgă rădăcinile din pământ și să se încolăcească într-un ghem strâns. Din capotele retezate ale tentaculelor se scurgea picătură cu picătură un lichid verzui. „Planta” își scoase din pământ ultimele rădăcini și, împingându-se cu ajutorul lor se rostogoli, îndepărtându-se. Am fost nevoiți s-o imobilizăm cu ajutorul pistolului ultrasonic. Gapek o tăie în două. În interiorul trunchiului ei am găsit un stomac, în care se zăreau niște oase albe, mari. Pesemne că încă nu demult „planta” dejunase copios.
În timp ce adunam bulbii dezgropați, Gin Fan-și examina cu atenție resturile viețuitoarei care-l atacase prin surprindere. Apoi a fotografiat-o și s-a apropiat de noi.
Înainte de a face cale întoarsă, Gapek a rupt niște iarbă galben-verzuie.
— Priviți „mărarul” local — spuse el, arătându-ne firicele ascuțite de iarbă — e un bun condiment la cartofi.
Ne-am întors la cupolă. Henri Lamel ne aștepta cu nerăbdare. Într-o oală mare fierbea apa. Când sosiră și piloții noștri, ciorba de pește era gata.
Lamel aruncă în oală puțin praf alb — detector de otravă. Ciorba nu-și schimbă culoarea și Lamel vesti:
— Se poate mânca. Poftiți la masă.
Ori fiindcă mi-era lehamite de pilule cosmice, ori din pricina împrejurării neobișnuite în care ne aflam mi se păru că nu mai mâncasem niciodată o ciorbă de pește atât de gustoasă.
„Vechii locuitori”, cum își ziceau noii noștri prieteni, ne îmbiau care mai de care, ca pe oaspeții cei mai dragi. Îndeosebi se agita și făcea larmă mărunțelul și sprintenul Irji Gapek.
— Mai astâmpără-te odată, zvăpăiatule, îl strunea tăcutul și domolul Anifer.
Chipeșul Saumian, un atlet înalt, cu umeri lați, cu ochi negri, sclipitori, tuna cu basul lui puternic, profund, acoperind toate glasurile. Își făcea griji că nu ne-am săturat, și tot stăruia să ne gătească la repezeală o mâncare gustoasă din conserve.
— În cinci minute e gata. O să vă lingeți pe degete, stăruia el, gesticulând expresiv. Henri, de ce taci? Doar ești șef. Nu ți-ar fi rușine ca oaspeții tăi să se ridice de la masă flămânzi?
— Spune mai bine că pur și simplu abia aștepți să-ți etalezi talentul culinar, răspunse Lamel, zâmbind mucalit cu ochii lui veseli, căprui, și ne explică: Leon este socotit la noi cel mai bun bucătar. Dacă vreți să-l cuceriți, lăudați-i mâncărurile pe care le gătește el și ocărâți-le pe cele făcute de alții.
În ziua următoare am dezbătut planul nostru de acțiune. Propriu zis noțiunea de,zi” pe Venus era relativă, pentru că atunci când ne-am trezit nu se luminase ci, dimpotrivă, era și mai întuneric.
— Trebuie să ne grăbim, spuse Henri Lamel. Peste trei sute șaizeci și opt de ore va fi complet întuneric, va veni noaptea rece și atunci condițiile de lucru se vor îngreuia foarte mult.
Ne-am luat cu toți zborul cu ornitopterele spre racheta noastră de transport. Trebuia s-o demontăm, să scoatem încărcătura și să începem asamblarea dispozitivelor de teleghidare.
Peste trei zile ne-am apucat de această ultimă operație.
Se întuneca tot mai mult. Partea planetei pe care se afla insula noastră se cufunda în umbră. Cârduri de reptile zburătoare treceau la mare înălțime deasupra noastră spre apus, acolo unde lângă linia orizontului lumina prin nori discul tulbure al soarelui ce apunea.
— Au pornit spre căldură, spuse Saumian, privind îngândurat în urma cârdului. Acum și la noi, în Armenia, e cald, primăvară. Poate că piersicii au și înflorit…
— A-a, Leon! Ai uitat convenția? Astăzi ai să gătești tu prânzul, peste rând.
— Dar cu ce-a păcătuit? am întrebat eu mirat.
— O! Asta-i boala cea mai primejdioasă a astronauților! explică Henri Lamel. Diagnosticuclass="underline" nostalgie, dor de patrie. Nu face nimic, prepararea unui prânz peste rând e cel mai bun leac împotriva acestei boli.
Ploua mărunt, fără încetare, așa cum plouă toamna la noi, pe Pământ. Echipamentele ușoare, impermeabile, se dovedeau de neînlocuit pentru munca în asemenea condiții.
— Ei, Leon, îi spuse Henri Lamel lui Saumian la sfârșitul zilei de muncă, du-te la vânătoare. Trebuie să procuri pentru masă ceva vânat.
— Ia-mă și pe mine, l-am rugat eu pe Saumian.
— Cu plăcere. Haidem la ornitoptere.
Ne-am luat zborul de-a lungul apei. De la țărmul înconjurat cu stânci înalte, abrupte, se îndepărta o limbă îngustă de nisip. Pe ea mișunau reptile-amfibii scormonind cu ciocurile lor lungi nisipul în căutare de hrană.
Le-am arătat lui Saumian.
— Nu sunt comestibile, spuse el dând din mână disprețuitor. Priviți!
Arătă în depărtare un punct în care oglinda liniștită a apei se înspumase, formând o pată albă. Acolo, la mică adâncime, se dădea o bătălie cruntă. Pesemne că niște animale de pradă atacaseră un banc de pești. Pata albă înspumată se apropia repede de fâșia de nisip — peștii căutau să se salveze prin fugă.
— Avem asigurat un prânz excelent! exclamă bucuros Saumian. Să zburăm spre limba de nisip.
Pata înspumată se apropia repede. Pe nisip începură să se arunce unul după altul niște pești lungi, ca niște șerpi. În urma lor ieșeau din apă boturile lacome, căscate, pline de dinți deși, ale unor animale de pradă subacvatice. Curând, limba de nisip era plină de pești-șerpi.
— Mai repede! mă zori Saumian, aterizând pe nisip.
Pe uscat peștii-șerpi erau neputincioși. Încolăcindu-se, zvârcolindu-se fugeau de la o margine la alta a fâșiei de nisip, pentru a scăpa de urmăritori. Îi ajutau doar aripioarele lungi, osificate, așezate chiar lângă cap. Peștii înaintau pe ele, ca pe două picioare, legănându-se pe o parte și pe alta și ajutându-se cu mișcări zvâcnite din coadă.
Am scos pistolul ultrasonic, dar Saumian m-a oprit.
— Pistolul nu-i de niciun folos. Pielea lor reflectă ultrasunetul. Trebuie să-i dăm gata cu pumnalele!
Repezindu-se încolo și încoace, Saumian ucise repede unul după altul câțiva pești. Eu îl ajutam. După ce tot cârdul trecu peste limba de nisip și dispăru în apă, ne rămase aproape o duzină din acești pești de câte o jumătate de metru lungime.
…Asamblarea antenelor pentru dispozitivele de teleghidare era în curs. Unul din ele l-am montat pe o stâncă înaltă de piatră, care domina întreaga insulă pe țărmul oceanului, iar alte două, pe niște insule mici situate aproximativ la o sută kilometri de insula noastră. Foarte multă vreme ne-a luat transportul barelor lungi pe acele insule îndepărtate. Ornitopterele țineau loc de macarale. Zburau deasupra rachetei de transport demontate și prinzând bara cu un cablu, ne ridicam toți deodată. Barele deosebit de grele le ridicam cu ajutorul a șase ornitoptere. Bara ridicată în aer părea o insectă ciudată cu douăsprezece aripi strălucitoare.